|
Nr. 25, februarie 2001 - martie 2001
Din
perspectiva esteticii sublimului
Simion
Barbulescu
Pusa la index de catre regimul dictatorial,poezia religioasa
cunoaste o mare inflorire, in Romania, dupa 1989, reveland un alt
mod de existenta decat cel laic-profan – sublimul – a carui
finalitate consta in preamarirea lui Dumnezeu, a iubirii fara de
margini fata de Intelepciunea Suprema (amor Dei). In poezia
religioasa, arta, religie si filozofia concura la intruchiparea unei
imagini menite sa ne purifice (un alt fel de katarsis) de patimile
generatoare de tenebre.
In istoria universala, primele poezii de acest fel au fost Psalmii
regelui-poet David, de exteriorizare a unor framantari intime,
profunde, de evocare a unor miscari ale sufletului ce se constituie
in ceea ce Goethe denumea "fragmente ale unei mari confesiuni" adica
in opere de viziune traita de subordonare a exterioritatii unor
semnificatii existente in ceva de sine statator…
In poezia romaneasca, acest model de lirica isi afla o expresie
elevata in Psaltirea pre versuri tocmita a lui Dosoftei, iar in
veacurile 19 – 20, in poezia unora dintre marii creatori ai vremii,
precum Eminescu, Blaga, Arghezi, iar mai aproape de noi, la Vasile
Voiculescu si Ioan Alexandru.
In cele ce urmeaza, ne vom apleca asupra catorva volume recente de
poezie religioasa, pentru a desprinde modul in care este receptata
estetica sublimului in poezia contemporana. Vom incepe cu volumul
lui Theodor Damian – Dimineata Invierii (editura Axa, Botosani,
1999). Doctor in teologie, nascut in 1951, la Botosani, se afla –
incepand din 1998 – la New York, unde scoate o revista (Lumina Lina
– Gracious light) si unde a debutat ca poet cu volumul bilingv
Liturghia Cuvantului, in 1989, volum ce a fost tradus si in limba
romana, in 1995. Poezia sa religioasa cultiva in imagine, insolite
strai sufletesti ("E-n mine o noapte adanca" – se confeseaza acesta),
apreciind ispita ca imbold spre ceea ce este etern "ca sa piara
generatia cartitoare din sine", pornind de la paradigma unor "Iov,
Van Gogh, Mihail Crama" - care l-au calauzit "in pustietatea acestui
secol", orientandu-i devenirea spre "marele sens". De singuratate se
lecuieste prin "balsamul rugaciunil", descoperindu-si sinele si "rostul"
existential, relevandu-ne (initiindu-ne) intr-"o experienta traita
sau netraita-n durere". In partea a doua include si poezii scrise
dupa 1989, sub titlul Botezul cu foc – multe dintre ele fiind
parafraze lirice ale unor citate ilustre, poetul propunandu-si de a
locui "in Casa Cuvantului / intru lungime de zile", disociind intre
a fi (= existenta) si a avea (= neantul). In ultima sectiune
referindu-se la poezia actuala, constata: "din cand in cand / mai
gasesc cate-un poem / intr-o idee / din cand in cand / mai gasesc
cate-o idee / intr-un poem"…"despre ideea de poem / despre poemul de
idee / despre ideea de idee". In concluzie, constat ca poezia
religioasa a lui Th.Demian poate fi circumscrisa sintagmei goetheene
de "poezie ocazionala", in intelesul de expresie a unor trairi
autentice…
Un alt poet religios contemporan este si Vasile Filip, autorul
volumului Tropare (Editura Trinitas, Iasi, 1998), care "straluminat"
de-a fi gasit limanul, preamareste pe Dumnezeu, unele dintre poezii
constituindu-se in rugi implorative, pentru "imblanzirea cuvintelor"…Intre
poemele sale include si unele cu caracter parenetic, indemnand la
ceea ce in evanghelia lui Marcu se cheama metanoia (pocainta).
Retinem poemele ce se revendica de la paradigma rilkeana, precum
Apocalipsa: "De ne vei lasa, Stapane, / Sa ne stingem in genune /
Tie cine-Ti va ramane / Sa-Ti inalte rugaciune?". Revelatia suprema
se insoteste in poezia sa cu "uimirea", tonalitatea etico-estetica
fiind sugerata prin "geometria luminii", prin contopirea cu "necuprinsul",
respectiv prin imbinarea esteticii sublimului cu cea paranetica…
De pe alte promotorii lirice, Constantin Mocanu in "Dupa Cuvantul
Tau, voi arunca mrejele" (editura Alpha, Buzau, 1999), recurge la
Tableta cu semnificatii teologice, identificandu-se cu "simplu copac",
ce sa acceada "in centrul unui labirint"… Ne sunt oferite si mai
multe "picturi naive" despre Turnul Babel, Scaldatoare, Betezda,
ezitand "la fiecare prag". Endopatic sunt tratate motive ca cel al
omului primordial (Adam) sau cel al aproapelui. Exista si un discurs
indragostit in tabletele intitulate De dragoste…, la el descoperim
influenta specifica unor poeti ca Rilke sau Arghezi, in interogatii
inefabile, precum acestea: "Cum sa scriu, Doamne, ca sa fie bine?",
sau: "Ce sa fac, Doamne, daca m-au ispitit departarile?", s.a.
Notabila ni se pare schita Artistul… Intr-o nocturna dialogheaza si
cu Freud, marturisind cu umilitate ca: "la mine nu-i nimic fara pata",
construind viziunea unui smarald spre care "pe masura ce inainte
sapand"… acesta se departa ca "o fata morgana"…
La randul sau, braileanul Aurel M.Buricea, in ultimile doua volume (Axioma
Sacra-editura Danubiu, 1998 si Sonete Pascale, aceeasi editura,
1999) se autoprezinta ca un "aspirant la iluminare", purtand "povara
reflexiei", uitand de sine "intr-o incapere". Parafrazandu-l pe
Evanghelistul Ioan, afirma ca: "la inceput a fost gandul si gandul
s-a facut univers". El militeaza pentru o "arta a posibilului" care
domina lumea", propria-i devenire si-o apreciaza drept "istoria unui
gand", invocand Divinitatea – intr-un amplu ciclu de sonete – sa-i
lase "zborul frant in risipa". Intr-un alt sonet, (precum Camil
Petrescu in poemele sale), vorbeste de "cel care a vazut idei",
pentru ca in altul sa afirme ca "ideile s-au facut frunze de leac".
Multe din sonetele sale, (mai ales din cel de-al doilea volum) sunt
"imperfecte", fiind inspirate atat de iubirea lui Dumnezeu, cat si
de o iubita pamanteana. Intr-unul dintre sonete (dedicat lui
Eminescu) afirma ca in versurile acestuia "canta Dumnezeu"…
Apreciez ca si poeziile lui Aurel M. Buricea sunt tot "ocazionale"…
cu "zbor frant", inscriindu-se in ceea ce se cheama lirica
reflexiva…
De pe meleaguri iesene, Dumitru Spataru, in Ultimul Paradis,
(editura Spiru Haret, Iasi, 1998), versifica "adevaruri esentiale",
intr-un spirit paranetic-fabulistic, in tratarea unor teme sacre,
identificandu-se cu omul promordial (a carui masca o imprumuta),
interpretand indepartarea acestuia de porunca divina, drept o
abatere de la norma. In acest sens, el apeleaza la modelul
Mantuitorului care a ales o alta cale decat cea a omului primordial,
izgonind din cugetu-i indoiala, Dumitru Spataru cultiva deopotriva
poezia fresca, dar si ruga, lirismul sau situandu-se intre ceea ce
poetul numeste "dulce blestem intre-ndoiala si zbor", care sa-l
proiecteze pe coordonata unui "tarm al implinirii".
Fara a se inscrie in ceea ce am numit poezia religioasa, dar avand
totusi unele tangente cu sacrul, Mircea Dorneanu in Cartea despre
abandon, (editura Astre, Brasov,1999) isi alege drept motto al
cartii un citat din Pildele lui Solomon: ("Cel nedibace obijduieste
pe cei din jur). Dorinta poetului de a scrie "o carte despre
abandon…despre momentul si eleganta abandonului", in care sa se
inscrie "visul". Ratacind "prin subteranele sacre", poposeste "in
marginea fara sfarsit », invocand-o pe Terpsihore, "mica zeita a
dansului" presimtind cum "in mintea sa totul se inalta, se
alungeste, se subtiaza"…Starea specifica e cea de tristete. Retinem
si aceste versuri cu caracter de ruga: "Inger curat, plutind peste
esenta scursorilor lumii, / Irizeaza putinul meu creier"…In
incheiere mai retinem si acest fragment din caracterizarea lui Eugen
Negrici, cu care suntem intr-u totul de acord: "Napraznic si fragil,
Mircea Dorneanu, inecat in puhoaiele lumii, se agata cu prefacuta
incredere de sabia taioasa a iubirii".
In concluzie, consideram ca aparitia unor volume de poezie
religioasa in peisajul literaturii contemporane este binevenita, in
ciuda faptului ca – pana acum – n-am descoperit la niciunul dintre
cei comentati inaltimea de gand si de expresie din poezia unor
corifei ai genului. Staruie totusi, nazuinta spre realizarea unor
poeme de viziune traita, ca expresie a unor autentice trairi, menite
a ne purifica la zgura grijilor ce ne imping spre tenebre…
|
|
