Simion Barbulescu
  Dupa cum arata intr-un Jurnal de idei scriitorul si filozoful Constantin Noica, un mare creator reprezinta o exceptie pentru epoca sa , intrucat acesta scrie o carte "pentru un cititor care nu s-a nascut inca", proiectand in viitor "limba proprie, printr-un act de incredere in taria ei istorica", fiindca "limbile nu sunt facute numai spre a comunica ce nu se stie inca". Un asemenea mare creator ce si-a compus opera pentru cititorul din viitor a fost Mihai Eminescu. Considerat o exceptie in epoca sa, avea sa devina regula de aur a posteritatii, intruchipandu-l pe Marele Anticipator, in versurile caruia se adresa "miilor de veacuri"…, fiind apreciat deopotriva ca mare poet national si universal.
Din punctul nostru de vedere, un mare poet – respectiv un mare creator de valori – este acela care, intruchipand cu mare forta artistica insusirile optime ale poporului si ale umanitatii, reuseste prin opera sa sa schimbe modul de a privi si a interpreta lumea si viata, determinandu-ne la o restructurare fundamentala a modului de gandire si chiar a sensibilitatii. In urma contactului si a cunoasterii profunde a operei unui mare creator, nu mai putem gandi potrivit vechilor canoane! Acele tipare si categorii prin intermediul carora gandisem lumea se sfarama sau se redimensioneaza, nemaifiind apte sa cuprinda vastele orizonturi spre care suntem irezistibil atrasi, prin ritmuri noi, prin imagini nemaiintalnite, prin ganduri "ce cuprind tot universul" – toate acestea constituindu-se in ceea ce se cheama o altfel de viziune asupra lumii si a vietii.
Ceea ce ne izbeste de la inceput – atunci cand luam contact cu opera lui Eminescu este tocmai viziunea atotcuprinzatoare a lumii, a carei cunoastere se insoteste cu profunde mutatii existentiale. Simtim ca-n sufletul nostru se produce o schimbare ce angajeaz intreaga noastra fiinta spirituala, devenirea ulterioara, sau ceea ce – cu un cuvant – numim destinul nostru individual. Si acesta –in primul rand- pentru ca opera lui Eminescu (asemenea operelor unor titani ai literaturii universale) contine implicate, in contextul imaginilor, raspunsuri la aproape toate marile probleme ale lumii, ale universului, probleme legate de insasi existenta noastra in cosmos si istorie, intr-un anume timp si o anume societate.
Marii creatori ai lumii (si printre acestia se numara si Eminescu), sintetizeaza in chip stralucit prin opera lor, potrivit viziunii specifice si o anumita conceptie asupra lumii si vietii (eine Weltansxchuung), transcrisa in echivalente artistice dinamice, impregnate de specific national si fulgerate de nazuinte universaliste.
Viziunea si conceptia sunt parti componente ale altfelitatii, prin care un mare creator deschide ferestre spre toate zarile lumii, spre tainele genezei, dar si spre tenebrele extinctiei, facilitandu-ne intelegerea sensurilor integrate ritmurilor primordiale.
Astfel, in poezia eminesciana descoperim (descifram) niste "enigme" ale vietii, dorinta de a sonda adancurile cunoasterii umane de care "ii vedem pe toti muncitii", incepand- cum spune poetul – " la talpa insasi a multimii omenesti/ si suind in susul scarii pan' la fruntile craiesti". Rezolvarea apartine insa doar aceluia care reuseste sa afle cuvantul "ce sa poata sa te-ncapa" reusind sa dezlege "noaptea-adanca a veciniciei", aureoland devenirea cu nimbul cunoasterii esentiale, potrivit careia "unul e in toti, tot astfel precum e in toate"…
Tot astfel, geneza cosmosului este conexata dialectic de miscare("Dar deodat-un punct se misca"…), atrasa spre viata (ceea ce traduce sintagma schopehauriana a vointei de a face) de dorul nemarginit:
   "De atunci si pana astazi, colonii de lumi pierdute
   Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
   Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,
   Sunt atrase in viata de un dor nemarginit"
                                          (Scrisoarea I)
Aceste elemente (integrate unei dialectii idealiste ) sunt generatoare de ordine in univers. Eminescu le descopera o admirabila ilustrare imaginistica in "raza luminoasa, care-cat dureaza-da sens clipei in eternitate:
   "Astfel, intr-a veciniciei noapte pururea adanca,
   Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca…
   Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric"
extictia fiind reintoarcerea la haosul primordial, iar geneza universului "vis al nefiintei"…
Legand geneza universului de lumina, de o miscare, de vointa de a actiona (=dorul nemarginit, fiind corespondentul sintagmei schopenhauriene – die Wille zu macht), Eminescu ajunge la o altfel de viziune a lumii ca succesiune in nemarginire, luminata de intelegerea perspectivista a eforturilor umane sub speciae aeternitatis… In acest sens, pornind de la o straveche tema a literaturii universale, lumea-i apare ca o scena, viata ca un spectacol, din a carui derulare suntem invitati sa discernem "ce e rau si ce e bine"… Cunoscand ca toate cad sub incidenta trecerii, "ca acelorasi mijloace/se supun cate exista", poetul isi fulgereaza viziunea existentei cu conceptia stenica a trairii plenare, completitudinare a vietii care face posibila comuniunea cu intreg cosmosul:
Ci traieste, chinuieste/ Si de toate patimeste / Si-ai s-auzi cum iarba creste" – suna finalul postumei in zadar in colbul scolii….
Una din trairile de exceptie rezervate omului, traire generatoare de sensuri existentiale elevate si semnificatii perene fundamentale, este erosul, conceput pe linia unei depline impliniri prin mijlocirea a ceea ce Eminescu numeste "farmec sfant", respectiv a unui extaz fascinatoriu care inlesneste transgresarea realului, transfigurarea clipei, acceptarea senina a existinctiei…"Balsam divin" –actionand cu puteri magice mai presus de fire – farmecul eminescian inlesneste nu numai transformarea radicala a fiintei (un fel de a doua nastere) dar si a mediului inconjurator… Cadrul eminescian al erosului este natura, una nocturn-selenara, din care ca la toti marii romantici – nu lipsesc elementele acvatice, Eminescu fiind - asa cum s-a spus - "ultimul mare romantic european". intr-o lume pandita de dintele necrutator al vremii prin care ne petrecem "ca visul unei umbre si umbra unui vis", " ora de iubire"devine popas existential reconfortant.
Concepand erosul ca timp unic si ireversibil al unei cuprinderi in "farmecul sfant", Eminescu nu facea altceva decat sa se faca interpretul unui simtamant tratat cu o mirabila simplitate expresiva, cu aceeasi daruire a fiintei, descoperind altfel de echivalente lirice nemaifolosind pana la el., dand glas unor simtaminte general-umane, erotica sa inscriindu-se – dupa cum afirma G.Calinescu –" Ca una din cele mai nationale note ale universalitatii", concurand la realizarea sa ca poet national si universal.
Tot astfel, realizand poema majora a intregii sale opere – Luceafarul, Eminescu intrevede si o altfel de rezolvare a raportului dintre logos si creatie: cea a revoltei impotriva ordinei prestabilite…Stapanit de un appetitus diabolicus, Hiperion ii solicita Demiurgului sa-l intrupeze, voind sa fie altul ramanand el insusi. Vrajit de frumusetea unei pamantene, tentat de "ora de iubire", el cere Demiurgului "semne si minuni care n-au chip si nume". Aceasta este insa o manifestare a demonicului, a raului, a lipsei de intelepciune – darul suprem al Creatorului - care-i zagazuieste zborul spiritului, strangandu-l spre cele pieritoare. Solicitandu-i Demiurgului incalcarea legilor eterne, carora El le daduse "chip si nume", Hyperion perturba armonia prestabilita…
In loc sa-l nimiceasca (ceea ce iarasi nu se putea, fiindca ar fi contribuit la perturbarea existentei intelepte a Spiritului insusi), Demiurgul il constientizeaza de propria lui stare, de imposibilitatea de a fi in acelasi timp eu si altul, amintindu-i ca legea propriei existente este de a avea un chip si un nume ce nu pot fi schimbate dupa bunul plac (id.est: anarhie, negatie absoluta, intoarcerea la haosul primordial). Ca atare a cere "semne si minuni" inseamna a ispiti cu scopul de a distruge, stiut fiind ca semnul este doar simbolul si nu realitatea… El nu creaza ci sugereaza. Semnul nu e numele insusi ci doar aparenta acestuia, umbra Cuvantului. Or, ceea ce nu are nume nu fiinteaza, n-are intruchipare. Doar Cuvantul are putere sa instituie, semnul e doar litera, martor al cuvantului, substituit sau mai degraba calauza spre acesta. A cere semne si insemne presupune a refuza evidenta, preferand actului creator mimarea acestuia, fapt pentru care Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa-i ceara "Cuvantul dintai" sa-i dea intelepciune.Urmarea intelepciunii – ca unic mod elevat de existenta – este realizarea unui nume care sa se inscrie paradigmatic in memoria lumii. A-ti face din nume un renume aceasta e lectia pe care Demiurgul i-o serveste lui Hyperion, sugerandu-i – in acest scop – o altfel de cale decat a rutinei si a pietrificarilor: indrazneala creatoare insotita de renuntarea la bucuriile trecatoare ale simturilor…
A avea un nume nimbat de un renume inseamna insa asceza liber consimtita, acceptarea tragismului existential generator de luciferism creator. Mai exista insa si o altfel de modalitate existentiala pe care Eminescu o ilustreaza in Luceafarul prin secventele intalnirilor dintre Catalin si Catalina: cea a uitarii numelui, prin cultivarea cu sagacitate a certitudinilor sensibile, a aparentelor imbietoare. In acest scop, ca s-o convinga de posibilitatea dobandirii imediate a unei fericiri amoralist-senzualiste – alta decat cea aspirativ – ideala cu care o imbiase Hyperion – Catalin, viclean copil de casa, ii propune Catalinei ca amandoi sa fuga in lume, sa-si piarda urmele, sa nu li se mai stie de nume, integrandu-se in ordinea fenomenala ce le era fireasca, in anonimatul uitarii. Bucuria senzoriala spre care o imbie Catalin este de aspect paradisiac, excluzand "dorul de parinti" si "visul de luceferi"… Ea se compune exclusiv din senzatii (imbratisari, saruturi,etc) care – prin consumare – aduc impacare, linistire, voiosie…"Dorul" si "visul" submineaza convietuirea fireasca prin proiectarea unui topos ideal, aflat dincolo de granita certitudinilior sensibile. Intre adevarul hyperionic si certitudinea sensibila optiunea omeneasca a mers de la inceputuri spre trairea imediata a aparentelor sensibile ("fructul oprit"), spre acceptarea intelepciunii trupesti ce se consuma in insusi, actul trairii.
La capatul acestor consideratii ( ce nu se vor cu nici un chip exhaustive), se impune concluzia ca Eminescu isi merita pe deplin aprecierea de mare poet national ce a reusit sa-si inscrie numele in circuitul de valori europene si universale. Si aceasta se explica prin faptul ca el apare in mod necesar la una dintre marile rascruci ale istoriei si ale devenirii umane, ca sa ilustreze virtutile ancestrale ale unui neam cu o istorie bogata in trairi de exceptie. Eminescu s-a identificat cu intreg poporul (din stravechime si pana la el) din toate provinciile si de pe toate meridianele, stiind sa ridice pe cele mai elevate trepte ale expresiei artistice trairile, ilustrand drama omului de totdeauna intre aspiratie si realizare. "Rar se intampla – comenteaza G.Calinescu – ca un poet sa fie sigilat de destin, sa ilustreze prin el insusi bucuriile si durerile existentei si de aceea multa vreme M.Eminescu va ramane in poezia noastra nepereche", opera lui stralucind cu lumini si sclipiri hiperionic-astrale, printre operele de exceptie ale umanitatii…