|
Nr. 27, iunie 2001 - iulie 2001
Ce nu-ti doresc eu tie, dulce Romanie!
Liliana Nicorescu
La vremea lui, ultimul mare poet romantic european, care s-a intamplat sa fie romanul Mihai Eminescu, putea, inca sa mai spere intr-un viitor glorios, pe masura trecutului neamului sau. Eu una nu as explica starea de spirit a poetului si exaltata lui urare prin prisma elamului romantic ori a preslavirii trecutului national, caracteristice acestui curent literar, ci din perspectiva ideilor si a convingerilor politice ale gazetarului de la "Timpul", sustinute de un cald si sincer patriotism, deseori tratat ca exagerat ori pur si simplu luat in deradere. Adevarul este ca, pe langa jena pe care o are romanul in a-si recunoaste si cinsti eroii, el mai are o problema – aparent insolubila si, fara doar si poate, blestemul nostru, al tuturor: prostia. Iata un paradox de care nu am putut trece toata viata: cum se poate ca o natiune tanara, in sanul careia se nasc continuu talente, genii, oameni de o imensa valoare (de, vorba aceea, avem sa dam si la altii), accepta cu atata seninatate, ca la ea acasa, prostia sa fie ridicata la rang de lege? Caci, e lege, romanul nu poate trai fara prost. Oriunde te-ai dus, in ultimul sfert de veac mai ales, ai dat de prost. Orinde te duci azi, te intampina cu zambetul viclean si idiot, nepotii, verii, cumnatii, fratii, ce-o fi acolo ca oricum nu mai conteaza, ai aceluiasi personaj, caci, ca si prostia, posturile caldute si banoase sunt transmisibile din neam in neam, asa pur si simplu, fara o explcatie care sa stea in picioare.
Sa nu ne ingrijoram: in cazul in care nu dam peste o situatie ca cea tocmai descrisa, vom gasi o alta figura draga noua tuturor: protejatul. Inca inaintea instalarii sale in noul post, gurile rele incep sa susoteasca pe la colturi, iar cate un coleg care stie cind si la ce usa sa traga cu urechea, te previne binevoitor: "Vezi ca vine X…La recomandat Y, asa ca vezi ce vorbesti". Din clipa aceea, seful devine idolul tau, omul perfect, iar institutia in care lucrezi paradisul terestru, a carui armonie n-ai putea, tocmai tu, un umil functionar s-o zdruncini cat de putin cu nemultumirile tale vesnice si, evident, nefondate. Cenzura sau autocenzura? Cine stie ? Si cui ii pasa? Mai poti sa crezi in tine, in dreptate, in propria ta valoare, in buna credinta a sefului, atunci cand vine vorba de reducerea drastica a posturilor, iar tu, omul fara relatii, dar inteligent, esti cel care trebuie sa plece, sa se sacrifice, sa se incline fara voie si drept de apel in fata prostiei? De ce, la o adica, intr-o mica institutie bugetara bucuresteana,cineva care abia-abia poate pune doua vorbe pe hartie si o virgula ici-colo, dar care are pretentii de redactor, este preferat unui coleg care vorbeste trei–patru limbi straine si care chiar stie romaneste, drept pentru care acopera, din voia sefului, si indatoririle redactorului? Inteleg sa-l pastrezi si pe protejat atunci cand situatia nu este chiar disperata, dar nu pot intelege sub nici o forma sa-l pastrezi numai pe el, mai ales cand are o munca de o oarecare raspundere, iar el, sarmanul, este realmete incapabil sa se descurce de unul singur.
Aici nu este vorba de gestul in sine, ci de un principiu moral. Mica mea poveste poate fi luata drept anecdota, un fapt banal printre multe altele, dar morala ei ne priveste pe toti. Ne plangem ca suntem neantelesii, osanditii Europei, ca suntem pretutindeni luati in deradere si nimeni nu da doi bani pe cuvantul nostru de onoare, pe promisiunile si juramintele noastre, ne uitam cu jale peste gard si ne conslam cu gandul ca ce-i al nostru-i pus deoparte – oricum nu exista alti candidati la ultimul loc in clasament. Dar meritam oare increderea celor de afara, cand in propria batatura continuam sa ne stringem tot mai patimas in brate prostii, incompetentii, protejatii si coruptii, ca si cum ar fi tot ce avem mai de pret? Avem oare impresia ca daca un om de afaceri, de exemplu, nu vorbeste limba romana, nu poate nici ghici cu cine are de-a face? Uitam asa de usor ca defectele, ca si calitatile umane, sunt absolut aceleasi oriunde in lume? Singur dictionarul face diferenta intre:"prostie", "betise", "stupidity" si asa mai departe, dar cei in cauza sunt aceiasi peste tot.
Candva, poate, prostul era bun si la ceva: te amuza iti descretea fruntea, iti insenina zilele cu observatii sau gesturi de un penibil de nedescris, te indemna la lungi reverii sau la ghiduse intrebari pe tema bietei lui conditii, dar vestile care vin din tara ma fac sa cred ca mai nimanui nu-i mai arde de gluma. Lucrurile par sa fi scapat absolut complet de sub control, iar remarca unui amic aflat in trecere pe langa nu stiu ce ambasada din Bucuresti – "Dumnezeule ce coda era azi la nemti!", sa zicem – nu mai surprinde de mult pe nimeni. La ce bun sa ne miram? Are cineva dreptul sa-i condamne pe cei care, la patru dimineata, se asaza, cu inima cat un purice, la coada din fata unei ambasade cu speranta de a obtine o viza si, poate, dreptul de a-si reface viata? Cati dintre cei care ne conduc destinele se intreaba daca Romania zilelor noastre este tot mai saraca, "saraca tara bogata", vorba cantecului? Cati dintre ei vad in gestul celor care isi parasesc tara o forma tacuta dar inversunata de protest impotriva mizeriei morale dar si materiale care domneste peste toti si totae? Romania nu este inca pierduta atata timp cat stie sa-si recunoasca, incurajeze si protejeze potentialu intelectual de care nu duce lipsa, dar, din pacate, aceasta pare sa fie una din ultimile preocupari ale politicii noastre interne. "Cine n-are batrani, sa si-i cumpere" se zice pe la noi. Fereasca Dumnezeu sa ajungem in situatia de a schimba, in acelasi proverb, batrani cu oameni inteligenti, caci aceasta este forma de saracie de care mi-e cel mai teama in cazul Romaniei. Altfel, toate bune si frumoase si, vorba poetului: "La trecutu-ti mare , mare viitor!" Mare viitor? Hmm!
|
|
