|
Nr. 29, octombrie 2001 - noiembrie 2001
In lumina constiintei
Pana in secolul XX realitatea a fost ceea ce oamenii puteau atinge, mirosi, vedea si auzi. De la prima publicare a spectrului electromagnetic, oamenii au invatat ca ceea ce ei pot atinge, mirosi, vedea si auzi este mai putin de o milionime a realitatii.
Albert Einstein
Telul suprem al stiintei a fost si este, citandu-l pe Stephen Hawking gasirea unui raspuns la intrebarea “De ce existam?”, iar ratiunea va triumfa doar atunci cand il va gasi pe Dumnezeu. Filosofii, oamenii de stiinta si noi, oamenii obisnuiti, cautam raspunsuri nu doar la cum am luat fiinta, ci indeosebi la de ce. Universul geocentric imaginat de Aristotel si Ptolemeu nu a rezistat teoriilor lui Copernic, iar gigantii pe umerii carora s-a sprijinit Newton au fost, printre altii, Brahe, Kepler, Galileo, intemeietorii fizicii clasice. Fizica moderna e copilul lui Michael Faraday; James Clerk-Maxwell i-a pus bazele, iar Einstein, a desavarsit-o, in timp ce Max Plank dezvolta conceptul de quanta, dand nastere unei noi viziuni despre lume.
Calitatea comuna a acestor titani ai stiintei surprinde pana si pe cercetatorul avizat. Intre Ptolemeu si Einstein, un fir nevazut, ca un magnet irezistibil, i-a atras pe toti spre o forta ce cu tandrete i-a tinut in palma, deschizandu-le alte universuri. Toti au afirmat existenta lui Dumnezeu si, intr-o anumita masura, au stabilit o relatie cu El in timpul vietii. ”Dumnezeu nu joaca zaruri” spunea Einstein in confruntarea sa cu teoria cuantica. Dincolo de ceea ce se poate observa si masura exista un nivel mult mai profund al realitatii, unde efectele par a nu mai avea cauza, fiind astfel imposibil de masurat. In spatele instrumentelor apare un factor necunoscut, facandu-ne sa credem ca “stiinta nu poate descoperi misterul suprem al universului”. Cuvantul “Dumnezeu” nu a fost folosit intotdeauna cu sensul de fiinta suprema, de Creator. Filosoful grec Anaxagoras folosea termenul de “minte” de fiecare data cand nu gasea rezolvarea la o problema, atragandu-si astfel sarcasmul lui Aristotel. In secolul XIX “Dumnezeu” era un termen ce simboliza receptacolul tuturor necunoscutelor in asteptarea descoperirilor stiintifice care sa le elucideze.
Copernic si-a declarat sincer credinta in Dumnezeu, dar cu toate acestea nu a imbracat haina preoteasca. Cercetarile lui, pe care le-a considerat “o datorie plina de iubire in gasirea adevarului ultim” l-au facut sa descrie cosmosul ca fiind “construit pentru noi de catre cel mai bun si mai umil lucrator dintre toti”. In geometria lui Tycho Brahe, Pamantul era centrul Universului, facand astfel un compromis intre propriile masuratori si interpretarea traditionala a Bibliei. Desi eronata, viziunea sa a fost clar influentata de crestinism. Kepler spunea ca existenta noastra e “in mana Domnului”, imaginandu-si cosmosul ca pe o “ruga sfanta, un veritabil imn inchinat Dumnezeului creator”. La randul sau, Galileo a fost dominat atat in relatiile personale, cat si pe plan stiintific, de iubirea sa fata de “Divinul Artificier”. Newton, Faraday, James Clark Maxwell au navigat cu totii pe “marele ocean al adevarului”. Indiferent de relatia acestor oameni cu Iisus si cu Dumnezeu, odata aflati la portile stiintei, au putut stabili o comunicare directa cu divinitatea, cu un Creator ce nu mai era o scuza pentru ignoranta. Descoperirea altor lumi, a unor mistere de neimaginat pana atunci, le-a demonstrat ca divinitatea exista pretutindeni, in toate manifestarile lumii.
Intre cei ce au descoperit dimensiunea spirituala ce transcende stiintele exacte si cei ce afirma ca, din moment ce nu o pot vedea, nu exista, noi, oamenii obisnuiti, am inteles ca “gaurile negre” din univers simbolizeaza, printre altele, si o lectie de credinta. Credinta intr-un Dumnezeu iubitor si accesibil in acelasi timp, un Dumnezeu ce raspunde la rugaciune si ne ghideaza catre teluri inalte in evolutie, e considerata ca aliat si sprijin, sursa de energie inepuizabila, in care increderea suplineste golul dintre ceea ce putem indura si incercarile la care suntem supusi. Stiinta nu poate dovedi, dar nici infirma interventia divina, supranaturalul scapand investigarii. Cercetarile au concluzionat ca e nevoie atat de o credinta profunda, cat si de o implicare activa in viata comunitatii pentru ca beneficiile sa fie maxime. Practica unei credinte in izolare si oferirea de servicii catre Biserica in lipsa unei credinte veritabile nu au un efect deosebit. Cei care practica sau cred cu scopul de a obtine beneficii nu se aleg cu mare lucru, deoarece folosirea credintei ca mijloc si nu ca scop in sine nu are nici o valoare, manipularea credintei fiind astfel asociata cu o sanatate precara, insotita de nefericire. Existenta bolilor de orice natura nu reflecta neaparat lipsa credintei. Nu in ultimul rand dovezi stiintifice in legatura cu continutul credintei nu exista, nu se poate singulariza un anumit ritual sau o anume religie. Singura credinta cu efecte pozitive, benefice, il reprezinta pe Dumnezeu drept o forta superioara, capabila de iubire, intelegere si compasiune.
In concluzie, experienta noastra de viata este modelata de energiile declansate de actiunile noastre. Posesor al celor cinci simturi, omul obisnuit se ghideaza in labirintul existential dupa o logica ce isi are originea in intelect. Inchizand sentimentele dupa zidurile indiferentei ne privam, fara sa stim, de energia vitala ce activeaza gandurile si actiunile, disociind astfel efectele furiei, tristetii sau bucuriei de cauzele lor. De aici, lipsa compasiunii, obscurizarea luminii ce-si are originea in suflet, in inima. Stiinta reflecta impulsul divin de a deveni constienti de relatiile existente intre diferitele aspecte ale realitatii. Si totusi, procesele interioare - sentimentele , intentiile - par a nu avea legatura cu materia, neputand, teoretic, influenta cu nimic realitatea nonfizica de care nu suntem constienti. La o analiza mai profunda constatam cu stupoare ca viata noastra este de fapt in miscare uniforma si ramane astfel pana cand constiinta in expansiune actioneaza asupra noastra din sfera nonfizica, extrasenzoriala, schimbandu-ne traiectoria. Omul superior percepe astfel divinitatea sau inteligenta suprema ca pe o Lumina, careia i s-a dat numele de Iisus, Buddha, Krishna, fiinte intregi, iluminate, desavarsite.
In spectrul Luminii vedem reflexia in timp, spatiu si materie a totalitatii si perfectiunii divinitatii: raul, furia, disperarea, lipsa iubirii fiind de fapt, absenta Luminii, negrul devine astfel simbolul imperfectiunii din lumea fizica. Suferinta e inevitabila. Remediem absenta printr-o prezenta.
Urand raul si pe cei care ne fac rau, nu-l distrugem ci contribuim la energizarea lui. Doar prin compasiune vom umple golul, ca in vasele comunicante cu iubire.
Sufletul nu este tangibil, dar e forta energetica a fiintei noastre. Inteligenta superioara ce ne ghideaza evolutia si intuitia nu pot fi explicate prin prisma celor cinci simturi. Expansiunea mintii si a constiintei a dus la descoperirea micro-organismelor, moleculelor, atomilor a particulelor subatomice, a razelor infrarosii, ultraviolete, a microundelor ce coexista cu spectrul luminii vizibile.
Inexistentul devine realitate. Suntem plamaditi din Lumina, iar frecventa acesteia depinde de constiinta noastra. Alegand iubirea, iertarea, compasiunea, frecventa e mai inalta, permitandu-ne accesul la o energie benefica infinita.Vizualizarea universului prin prisma luminii, a frecventelor si energiilor de diferite intensitati nu e doar o me-tafora. Lumina fizica este reflexia luminii non-fizice: prima este limitata, calatoreste cu o anumita viteza, a doua este instantanee, din suflet, fara limite.
Precum lumina alba e o parte, ca o octava dintr-un continuum energetic de diferite frecvente , penetrand prin spatii pe care ochiul nu le percepe, tot astfel lumina nonfizica isi are domeniul dincolo de frecventa de materializare a luminii fizice .
Fiinta multisezoriala, evoluata, creatia vibratiilor inalte, devine constienta de lumina sufletului sau. In ierarhia universala unanimitatea ocupa un loc de joasa frecventa, dar emotiile superioare ne ajuta sa ne descoperim natura divina. Constiinta are capacitatea de a ingloba universurile paralele in realitatea umanitatii. Deciziile pe care le luam in viata, alegerile ne apartim si ne definesc in totalitate, dar raspunsurile pe care le primim prin meditatie si rugaciune depind de intentiile si motivatiile noastre.
Cum vrei sa inveti lectiile acestei existente, traind in neincredere si teama sau in adevar si intelepciune?
Pomul cunosterii si al adevarului este un arhetip al umanitatii. Adam si Eva nesocotind principiul cunoasterii absolute, au dat nastere sentimentului de vinovatie si rusinii, care, la randul lor, au generat frica. Evolutia speciei umane a inceput.
Decizia de a gusta din fructul oprit a fost luata de instante superioare. Povestea paradisului si a caderii se refera la principii energetice care au pus in miscare si au comasat energii constiente, capabile sa creeze noi forme de existenta. In procesul formarii polaritatilor, neincrederea si teama s-au opus increderii si luminii; de aici, perpetua balansare a omului intre bine si rau in drumul spre intregirea fiintei.
Lumina si moderarea ei de catre constiinta este Creatia, iar noi devenim creatori de forme-ganduri, forme-sentimente, forme-actiuni. Largindu-ne constiinta devenim intregi, capabili de a fiinta in lumina, de a crea propriul Paradis, avand drept coloana vertebrala pomul binelui si al raului. Cum ne vom folosi puterea este o chestiune de alegere.
Ai incredere! Fii tu insuti!
De restul are grija Marele Univers.
Transformarea luminii in existenta
si transformarea existentei in lumina,
asa cum mi-o inchipui acum,
poate fi o metafora,
dar daca nu este numai o metafora?
Nichita Stanescu
|
|
