|
Nr. 31, februarie - martie 2002
Eminescu? Mofturi, monser, mofturi….
Liliana Nicorescu
Initial, n-am vrut dacat sa scriu doua vorbe despre Eminescu, asa, ca simplu exercitiu intelectual…
Evident, nu era obligatoriu s-o fac. Ce-as mai fi avut eu de spus, de adaugat, la tot ce s-a scris - bun sau rau - despre poet? Drept pentru care m-am lasat in grija bunului Internet ca sa vad ce mai scrie la gazeta despre autorul Luceafarului. Citind si iarasi citind, am inteles ca Eminescu e departe de a fi un subiect epuizat. Incercand sa vorbeasca despre poet, multa lume se cramponeaza de om. Insa lucrurile nu se opresc aici. Sa incepem prin a spune ca orice dezbaterii asupra generalitatii, complexitatii desavarsirii spiritului eminescian, asupra statutului de poet national si eventual, universal este ccomplet lipsita de sens, mai clar spus, total inutila. Este artificiala, la fel cum artificiale sunt si acuzatiile care se aduc unui om care n-a fost cu nimic mai om decat noi, ceilalti. In afara imaginii ringului de box in care, da, doamnelor si domnilor, in aceasta seara boxeaza pentru dumneavoastra faimosul Eminescu, impotriva onor X,Y,Z - ce-are a face? -, ori a inteleptelor procese inchizitionale impotriva “ereticilor” (pe care unele articole ici-colo unele articole le degaja), ne mai ramane sa intelegem la ce bun tot tragem de guler, neobositi, an de an, o fantoma. Ce ne-ar putea ea spune si cum ar putea indrepta pacatele tineretilor cuiva care cu vreo 113 ani odihneste in cimitirul Belu?
Caci e limpede ca Ozana cea frumos curgatoare ca Mihai Eminescu si-a pierdut in ochii unora dreptul de a fi serios luat in consideratie din cauza criticii exagerat laudative care i s-a facut, a poeziilor ori a cantecelor ca i s-au dedicat - ca si cum ar exista o lege in domeniu care sa stipuleze ca “subiectul” Eminescu este ilegal -, a asculpturilor, picturilor, emisiunilor de televiziune dedicate lui de-a lungul timpului. De acord, toate acestea sunt de proasta calitate, nu au nici un merit estetic sau nimic profesionist in ele. De acord inca o data. Dar, ne intrebam impreuna cu George Pruteanu: ce are a face Eminescu, la urma urmei cu toata povestea asta? Nu el s-a oferit sa ne “judece”, dupa cum propune refrenul unui cantec ce a trecut de multisor Prutul, nu el i-a obligat pe unii-altii sa-l picteze/sculpteze/recite/cante. Iar daca o fac prost, cu atat mai rau, dar pentru ei. Si nu in ultimul rand este aberant sa condamni un scriitor ori de cate ori vreo dama bine sau vreun domn chinuit de metafore, hiperbole si algorii se pierde cu firea si-si plaseaza idolul printre stele, galaxii sau constelatii ori pur si simplu insira “cuvinte goale/Ce din coarda o or sa sune”, cu naiva convingere ca randurile sale vor fi capitale pentru mai buna intelegere a scriitorului respectiv… Chiar nu se simte exagerarea? Chiar nu se vad anumite lacune in gandirea cuiva, care, dupa propriile marturisiri, se impiedica in a gandi la poetul Eminescu de o statuie? E vorba de cea de la Constanta, ridicata, oroare, cu doar cativa ani inainte sa se descopere ca poetul vazuse, de fapt, marea, ceea ce nu poate atrage decat daramarea mitului si a statuii inchestiune, si cea din fata Ateneului, expresie, dupa cum ni se explica intr-un stil anevoie descifrabil, a “celui mai trist caraghioslac si a divortului tragic-comic de spiritul critic in favoarea amantalcului cu gaunosenia emfatica si cu ohtatul poeticesc”. Picati in transa, vom recunoaste si noi cu umilinta: e scris agdanc, nu incape vorba….
Cu tot respectul fata de dreptul oricui la opinie, nu poti sa nu te intrebi: de ce doar acest ranjet sardonic in fata unui Eminescu fantasmat, reprezentare artistica - chiar daca discutabila, s-o spunem inca o data - a unei alte minti omenesti? Evident, ca tot omul care afirma: “nu-mi lace Eminescu” ori poezia si proza lui “ma lasa rece”, Razvan Radulescu vine cu o solutie salvatoare: ceilalti - adica cei ce inca se mai amagesc cu mitologia eminesciana - merita o statuie a idolului lor ce-ar arata cam asa: “Pe un postament de beton, la doua sute de metri in largul marii, acolo unde valurile nu se sparg , ci doar se onduleaza, Eminescu ar trebui turnat din bronz. Sa fie inalt de saizeci si trei de metri. Nu Eminescu din fotografia de la Viena, ci acela din ultima poza, un adult cu chelie, adipos, cu ochii usor exoltafmici. In statuie, ochii lui sa fie luminosi ca farurile duble ale unei locomotive Pacific, capul lui sa se roteasca in jurul gulerului inalt de la camasa, si lumina de sub genele lui ostenite sa sa calauzeasca vapoarele spre tarm. Inauntru sa fie scari si lifturi, iar tot mecanismul rotitor al farului sa se afle sub fruntea de bronz a poetului. Acesta sa fie Farul din Constanta”.
Si ca si cum nu ar fi fost destul, ni se propune alt subiect de meditatie: “Ma inreb cum sa nu razi in fata unui Eminescu nud si cum sa nu-ti inchipui instantaneu figurile altor scriitori in aceiasi ipostaza. Ganditi-va la Maiorescu avand un stergar in jurul soldurilor, la Caragiale camuflandu-si Doamne iarta-ma cu palaria, la Hortensia Papadat Bengescu in costum de baie, la Sadoveanu cu suncile revarsate peste snurul boxerilor, inchipuiti-va numai cum i-ar sta lui Dosoftei cu detloizii dezgoliti, cat de stingher si vinovat s-a simti sistemul osos expus de Bacovia si cu ce morga ar tine Vianu Estetica peste pubis”. Ce ne facem insa daca nu putem sa ni-i reprezentam pe mai sus impricinatii intr-una din situatiile sugerate? E nevoie de ceva imaginatie la mijloc, e drept.
Sau poate ni se cere prea mult…
Acesta este punctul nevralgic: de ce trebuie neaparat sa iubim un scriitor pentr a-l citi, comenta sau critica? Sa intelegem ca oricine publica un studiu serios despre oricare scriitor al lumii este implicat si fatalmente indragostit de scriitorul in cauza? De ce trebuie sa intram in spatiul intim al acestuia si sa-i numaram firele de par, dintii, amantele sau nevestele, dupa caz, banii, prietenii si dusmanii?
Ce importa daca este frumos sau urat, gras sau slab, inalt sau scund, sarac sau bogat, betiv, afemeiat si tot asa?
A murit Eminescu de sifilis? E relatia lui cu Veronica Micle o “damoleta promiscua”, o “relatie chinuita, sordida si provinciala”? A fost Eminescu o fire sociabila ori un om “retractil, insingurat, nefericit, prin autoimpunere si nu prin vocatie”? Si de-am avea raspunsurile ultime la toate aceste intrebari si la inca multe altele la ce ne-ar putea ajuta? Cu ce-ar schimba toate acestea valoarea intrinseca a operei eminesciene? In esenta, cu nimic, doar ca valoarea acesteia descreste pe masura ce eu, cititorul deviez de la pura placere estetica spre apucaturi vecine cu mahalaua.
Cu delicatete, Mircea Cartarescu reface - din marturiile contemporanilor - portretul lui Eminescu. Incredibil, dar adevarat: scund, indesat, paros, usor grobian , indeobste trist, cheltuitor peste masura din cauza entuziastelor dar efemerelor sale iubiri, chinuit in ultima parte a si asa scurtei sale vieti de o “psihoza maniac-depresiva ereditara”, acesta a fost Eminescu, Emin, sau Eminache, dupa cum il alintau amicii. Altii au vazut in Eminescu un barbat frumos, chiar foarte frumos, afabil, elegant, fermecator, un adevarat om de societate. Pe cine sa crezi? De ce sa asculti susele lui Mite Kremnitz sau Th. Stefanelli si nu amintirile lui Mihai Paleologu, care, cu doar doi ani mai in varsta dacat Eminescu ii este nu doar director la “Timpul” ci si gazda la “soarele” intime din casa de pe strada Paleologu. Intrebarea se poate pune, desigur, si invers. Nimeni nu se supara, dar tot acolo ajungem. Si atunci, daca tot vrem sa vorbim despre Eminescu, nu e mai cuminte sa-i cercetam si opera?
Un alt motiv pentru care Eminescu e considerat nul e la fel de pueril ca si varsta la care s-a contractat, pare-se boala: de pusti si pana pe bancile facultatii (de Litere, se intelege), tovarasa sau sau tovarasii mi-au impuiat capul “Luceafarul” literaturii romane, cu povestea “poetului nepereche”, a “omului deplin al culturii romanesti”, etc.,etc., motiv pentru care mi-am luat jucariile si m-am mutat in alta tabara. Nu putem generaliza, din respect fata de alti zeci si zeci de dascali care si-au facut datoria - in vremuri mai tulburi sau mai putin tulburi - cu inteligenta si pasiune. E greu de crezut ca tot scolarul roman a auzit nepieritoarele refrene mai sus enumerate, si inca multe altele de la profesorul de romana. E drept ca le-a citit in manualele de literatura romana, care au si ele, ca si noi, oamenii, pacatele si limitele lor.
Departe de a face avocatura gratuita pentru o anume patura a intelectualitatii romanesti sau pentru manualele care au fost servite in timp ca “material didactic”, ma voi multumi numai cu intrebarea: Ce s-a intamplat cu discernamantul scolarului? Daca se poate admite ca in generala, un copil inghite, de obicei cu obedienta, (mai) tot ce i se spune, e destul de incomod sa ne imaginam un adolescent (prin definitie rebel) sau un student pe drept intrat la Litere insusindu-si fara nici un fel de judecata personala afirmatii pro si contra unui scritor doar pentru ca Bogdan Lefter, Mircea Cartareascu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu ori Eugen Simion le-au emis. Scoala a facut din Eminescu - se plange altcineva - “un fel de zeu intangibil, iar comentariile scolare seamana prea adesea cu niste incantatii ce raman neintelese pana si pentru preotii care le murmura”.
Dar oare numai Eminescu se afla in aceasta situatie? E adevarat ca, adjudecandu-si, post-mortem, toate supercalificativele pe care limbajul critic romanesc a fost in stare sa le creeze, Eminescu a facut, fara voie, sa recunoastem, un soi de tabula rasa in literatura noastra lasand pe podium doua locuri goale, pe care fie criticii, fie cititorii se caznesc sa asezse din cand in cand pe unul sau pe altul - dupa vremuri, gust, afinitati, judecati de valoare. Dar din nou se pune aceiasi intrebare: In ce masura Eminescu se face vinovat de risipa de neuroni si cerneala la care s-au angajat, de-a lungul timpului, generatii intregi de exegeti ai operei sale? Si-o fi revendicat vreodata poetul intaietatea in peisajul literelor romanesti? S-o fi vrut neaparat “poetul nepereche” al romanilor, poetul lor national si, vorba lui Arghezi, prin aceasta, poet universal? Nimeni nu stie exact, si cu toate acestea, unii preetind a o sti, a o lua ca pe litera de lege, de unde si elanul demolator al unor mituri de care noi si numai noi ne facem vinovati: pentru ca ne-am plecat urechea la vraja lor, pentru ca, de teama sau din interes - ca sa nu ramanem corigenti la romana, sau ca sa intram onorabil la Litere, in cazul in care “pica” Eminescu -, am facut jocul profesoarei de romana, “fana” declarata a poetului, sau al corpului de profesori, ale caror studii despre Eminescu, se intelege, le stiam dumnezeieste.
Poate ca si noi am gresit fata de Eminescu: l-am tradat ori de cate ori i-am ciopartit opera in favoarea unor “idealuri” partizane, ori de cate ori am repetat fraze gata facute, sau le-am acceptat fara sa ne intrebam daca ele corespund punctelor noastre de vedere, propriei nosatre sensibilitati si culturi, si mai ales ori de cate ori ne-am indepartat de opera ca sa-l putem “intelege” si mai bine pe poet. Dar pentru ca este infinit mai comod, vom tot da vina pe altii, sperand ca astfel sa trecem mai usor peste criza morala absolut legitima pe care caderea - cel putin teoretica - a comunismului a provocat-o. Eminescu a avut ghinionul sa fie unul dintre rasfatatii sistemului comunist. Fie. Dar, ca si cei care astazi nu pot trece peste limitele sale omenesti, si simpaticii tovarasi “de sus” s-au multumit numai cu cateva file din creatia eminesciana - “reprezentative”, de buna seama - si cu asta se cheama ca povestea s-a sfarsit. In ceea ce priveste aparatul critic eminescian trebuie spus ca si el se afla in grea suferinta, caci elanul demolator post-decembrist risca sa arunce in desuetitudine si ridicol lucrari de valoare care merita intreaga noastra consideratie. E oare prea tarziu sau prea devereme pentru polemici patimase pe marginea pozitiei lui Eminescu in Literatura Romana?
|
|
