|
Nr. 32, aprilie - mai 2002
MAMA
Maria Mihalceanu, Windsor
Soarele a apus de mult, se lasa seara, o burnita marunta a inceput sa cada din cer, dar ea, mama sta inca pe bancuta de la poarta nu se indura sa plece; dar daca totusi, trece cineva pe-acolo caruia sa-i povesteasca despre framantarile ei: ce copii a avut si cum au plecat asa departe. Poate s-ar mai descarca, deoarece are inima si sufletul pline de amintiri si de atat durere ce n-o mai poate duce. Se gandeste cat de greu i-a crescut; toata viata a muncit si tot ce-a avut mai bun pe lume a investit in acesti copii. Iata ca ei, acum traiesc si muncesc acolo, departe, contribuind la prosperitatea locului. Roadele investitiei noastre nu le culegem nici noi, parintii, nici tara noastra.
Si se cutremura si o trec fiori reci, nu din cauza frigului sau a ploii, ci de frica si de grija ca nu-i va mai vedea niciodata. Au plecat asa departe; cum sa mai vina sa o vada cand totul e asa de scump? S-au ruinat, s-au inglodat in datorii ca sa poata pleca si nimeni nu stie ce-i asteapta si acolo straini printre streini. Se spune ca acolo legile sunt bune si si drepte, iar cei ce sunt capabili, harnici si seriosi se pot realiza. Sunt multe companii care pretuiesc inteligenta romanilor si ii prefera, ii apreciaza, si au cuvinte de lauda pentru ei. Asta imi da curaj, dar ma intreb pe buna dreptate: cum de sunt acolo dintr-o data destepti, iar aici nu erau? Oare numai simplul fapt ca trec oceanul cu avionul ii desteapta?
Dar sunt atatia altii care l-au trecut de nenumarate ori si nu pe banii lor, ci pe ai nostri!Ei de ce nu au invatat nimic , de ce nu se intorc cu idei noi despre ce este mai bun pe acolo ca sa ne impinga spre progresul menit sa ne schimbe viata? Numai ca viata lor este prea buna si nu au interes sa o schimbe, dar de viata noastra si a copiilor nostrii nu le pasa.
Ma gandesc ca, uneori, nu trec oceanul cei care ar trebui sa-l treaca, ci aceia carora nu le mai ajunge binele pe care il au si umbla dupa glorie, medalii, decoratii, dineuri, risipind in dreapta si in stanga cu multa generozitate, ca doar nu dau de la ei.
Este ca si cum eu as umbla din petrecere in petrecere, iar copii mei, acasa, ar fi rabdat de foame. Cum privesc ei in ochii acelora care stiu ca tot mai multi dintre "supusii lor" mananca la cantina saracilor, oamenii batrani si neputinciosi, care de zeci de ani au tras cinstit si cu ravna la roaba socialismului, la care i-au inhamat cei ce acum se simt datori doar cu un zambet pe ecranele televizoarelor? Cu succese care sunt nevazute precum hainele imparatului din poveste. Televizorul nu-l mai deschide; nu vrea sa-i vada pe aceia ai carora copiii ei au fost nevoiti sa-si ia lumea in cap.
Este un colt in camera unde nici nu indrazneste sa se uite, loc pustiit de tropaieli si de rasete, unde zace patutul celui mic, la capatul caruia ea, mama, ii canta "nani , nani" si-i spunea povesti cu zane si feti frumosi , sau, mai tarziu, povesti istorice cu Stefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Cuza Voda.
Cui sa-i mai povesteasca acum?
Este de neinteles ce se intampla cu noi; prea multa inteligenta risipita, prea multe inimi zdrobite, prea multe lacrimi, prea mult dor, si prea mare departare. Despre tara noastra se spunea, odata, demult ca cine vine la noi si gusta din painea noastra si bea din apa noastra, nu mai pleaca niciodata. Ce se intampla acum cand chiar cei care au crescut cu painea noastra pleaca? Cand vom cunoaste raspunsul la intrebarea aceasta , atunci vom stii ce avem de facut.
Doamne, ai mila de noi, trezeste-ne si ajuta-ne sa iesim la liman, ca ne-am ratacit in hatisul pacatelor noastre!
|
|
