|
Nr. 34, august - septembrie 2002
IOAN BARBU - FRANTA ORTODOXA
Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu
Situatia religioasa a romanilor din afara granitelor tarii este una din temele de referinta ale istoricului, scriitorului si ziaristului Ioan Barbu, directorul primului cotidian particular din Romania Curierul de Valcea, aparut in 1990. Dupa volumele Pentru o unitate a diasporei romanesti prin Biserica Ortoxa si Ierarhii ei, (Ramnicu Valcea , 1997), dedicate bisericilor ortodoxe romane din Germania si Austria, urmate de Vatra Romaneasca sub trei Episcopi (Ramnicu Valcea, 1999), dedicat Episcopiei Ortodoxe Romane din America, iata ca prolificul autor ,,recidiveaza” cu volumul al treilea din ciclul Lumina noua, intitulat Franta Ortodoxa, volum in care prezinta situatia bisericeasca a romanilor ortodocsi din Franta, in urma unei documentari de cateva luni in Hexagon.
Asa cum se precizeaza in cuvantul editorului, cartea vine sa acopere un imens gol, in cunoasterea reala a problemelor diasporei romanesti din Franta, autorul realizand o fresca reala a vietii confesionale a emigratiei romanesti…, o analiza sociologica a fenomenelor prezentate, accentuand contradictia de care sunt macinati romanii din Franta: atasamentul lor la Ortodoxie si neincrederea lor in ceilalti membrii ai comunitatii, adesea si in preotii care oficiaza in parohiile din Hexagon.
Volumul incepe cu o prezentare a ,,Doua tari surori: Romania si Franta “, cu scurte date istorice, laice si religioase, accentuandu-se legaturile traditionale dintre cele doua popoare, unul ortodox, celalalt catolic.
Urmeaza repere cronologice despre prezenta ortodoxa in Franta, incepand cu prima atestare a unui preot ortodox rus la Paris (1727), prima parohie ortodoxa rusa (1816) si, desigur, prima capela ortodoxa romaneasca (1853).
Capitolul I -Romanii din Jean de Beauvais este dedicat comunitatii romane din Paris si intemeietorului ei, Arhim. Iosfat Snagoveanu, care, in 1853, pune bazele primei capele ortodoxe romane, in 22, rue Racine, mutata in 1882 in 9 bis, rue Jean de Beauvais, capela cumparata de statul roman. Este data si lista celor 27 de slujitori romani, dintre anii 1853-2001.
Autorul mentioneaza si ridicarea, langa biserica romana, a statuii in bronz a lui Eminescu, opera sculptorului Ioan Vlad.
Dupa crearea primei Episcopii ortodoxe romane la Paris, in 1949, de catre mitropolitul Visarion Puiu, Autoritatile comuniste de la Bucuresti au incercat , in mai multe randuri, sa nationalizeze biserica din Paris. Se impune evidentiat meritul comunitatii romanesti din jurul bisericii pariziene de a fi stiut sa se impotriveasca si sa reziste atat atacurilor dure primite, cat si ispititoarelor cantece de sirena…Biserica aceasta a constituit cea mai de seama realizare, infaptuita peste hotare de romanii veniti aici sa se lumineze si sa se incalzeasca la flacara civilizatiei occidentale. In continuare, autorul deplange faptul ca dupa 1989, biserica ortodoxa romana ,,Sf.Alrhangheli” din Paris n-a revenit la jurisdictia Bisericii Mame, afirmand ca la Jean Beauvais, vectorul care pana acum a reactionat centripet, manifesta o ciudata miscare inversa , centrifuga si intrebandu-se: oare ce patimi, ce orgolii produc aceasta miscare browniana in discordie cu indemnul divin al unitatii?
Capitolul II - “Rosiers, prima manastire ortodoxa romaneasca pe pamant francez” este dedicat primei comunitati monastice romanesti din satul Rosiers, langa Fontainebleu, creata in 1991, avand ca prim slujitor pe Pr. Ioachim Josanu si ca donatoare pe d-na. Pascale Morland.
Capitolul III - ”Bussy-en-Othe, un nume asociat Ortodoxiei” prezinta manastirea ursilor albi din Bussy, langa Auxerre, fondata in 1947, dar importanta pentru doua motive: de peste 20 de ani, aici slujesc calugari romani veniti la studii in Franta, si tot aici a fost primita in monahism, in 1967, Principesa Ileana a Romaniei (Maica Alexandra). Ea va intemeia, in 1968, prima manastire romaneasca din America - “Schimbarea la fata” din Ellwood City - si va muri in 1991, dupa ce si-a vazut tara.
Capitolul IV - “Episcopia Ortodoxa Romana pentru Europa occidentala si meridionala” incepe cu un subcapitol intitulat sugestiv si poate profetic ”De la Episcopul Visarion Puiu la Arhiepiscopul Iosif Pop”. Autorul prezinta viata si activitatea Mitropolitului Visarion Puiu (1879-1964), fost Mitropolit al Bucovinei (1935-1940), retras din scaun, apoi Mitropolit al Transnistriei (1940-1942), refugiat in occident la venirea comunistilor. In 1949, el intemeiaza Episcopia ortodoxa romana din occident, sub jurisdictia Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granitelor, conducand-o efectiv pana in 1958. Si-a ales ca vicar pe Arhim. Teofil Ionescu, care intre 1939-1945 a deservit biserica din Paris, stabilit apoi in SUA (1946-1954), pe care l-a hirotonit ca arhiereu vicar in 1954, cu titlul de Sevreanul, impreuna cu doi mitropoliti rusi in exil, iar in 1957 l-a numit episcop.
Episcopia romana din exil a fost condusa de Teofil Ionescu pana in 1972, data la care acesta a cerut si a obtinut intrarea sub jurisdictia canonica a Patriarhiei Romane, care l-a ridicat la treapta de arhiepiscop in 1974. A murit in 1975. De mentionat ca, in 1972, preotii Episcopiei de Exil nu si-au urmat episcopul, ci au ramas sub jurisdictia Sinodului de la New York. Deci in 1972, Episcopia ortodoxa romana de exil din Europa a ramas fara conducator, situatie canonica dificila, in care se afla si astazi.
Autorul trece direct la prezentarea Mitropolitului Iosif (Patriarhia Romana), fara a preciza ce s-a intamplat in 1974. In acest an (1974), Patriarhia Romana a reorganizat Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Europa occidentala si meridionala, care-i apartinea de jure (prin trecerea lui Teofil Ionescu in 1972), dar nu si de facto, preotii ei neurmandu-si ierarhul.
La 13 decembrie 1974, Arhim. Lucian Florea devine Episcop-vicar la Paris, functionand pana la 16 iulie 1980; este urmat de Episcopul vicar Adrian Hritcu, ridicat in 1982 la rang de arhiepiscop, care va ramane in functie pana in 1990. Intre 1990-1997, Episcopia nu va avea titular.
La 29 noiembrie 1977, este ales actualul Mitropolit Iosif, hirotonisit episcop la 15 martie 1988, intre Ierarhii consacratori fiind si IPS Nathaniel al Episcopiei de la Vatra.
Autorul prezinta activitatea pastoral-misionar deosebita a noului Ierarh, sub care numarul parohiilor a ajuns la 70 in 2001.
Dl. Barbu prezinta, apoi, cele 22 de parohii romanesti din Franta si conducatorii lor spirituali.
De notat si existenta celei de a II-a Mitropolii romanesti pentru Germania si Europa Centrala, condusa de IPS Dr. Serafim, cu 33 de parohii.
Capitolul V - “Apel la concordie” prezinta o serie de opinii ale unor personalitati romanesti pariziene - Mihai Popescu, Andrei Pandrea, George Astalos, Pr. Grigoras Urda etc. - toate favorabile revenirii bisericii romanesti din Jean Beauvais sub jurisdictia Patriarhiei.
Finalul cartii este realist si plin de speranta. “Exilul romanesc traieste, palpita, exista. Polarizat in jurul Bisericii noastre Ortodoxe, el este animat de intentii si de fapte bune, chiar daca labirintul pana la aceasta constiinta de sine a fost unul stufos si intortocheat. Biserica a fost singura cale de decantare a spiritului. Cu toate dificultatile intampinate, se poate afirma ca insusirea dominanta a Exilului romanesc este cresterea in Duh, pentru care fiecare, dupa puterilr sale, isi aduce obolul.
“Franta Ortodoxa” este o editie bilingva, 60 de pagini fiind traduse in franceza de dl Jean Yves Conrad, rezuma principalele capitole ale cartii. Numeroase fotografii reprezentand pe inaintasii comunitatii si pe personalitatile bisericesti actuale intregesc volumul.
Lucrarea lui Barbu captiveaza printr-un stil limpede si prin reliefarea dragostei pentru Ortodoxie a romanilor pe care viata i-a constrans sa traiasca pe meleaguri straine.
|
|
