|
Nr. 36, decembrie 2002 - ianuarie 2003
AVE CAESAR TRAIANUS !
Daniel Constantin Manolescu
Sarbatorim cu totii intr-un an sau altul diverse aniversari comemorari, jubileuri. De exemplu, in acest an, aici in Canada se sarbatoreste jubileul de Argint al Reginei Elisabeta a doua pentru implinirea a 50 de ani de domnie. Diverse grupuri etnice aniverseaza si ele regulat diverse evenimente istorice, sociale sau culturale care au impregnat imaginatia colectiva sau subconstientul poporului lor de origine.
Aproape nu este zi sa nu auzim: “150 de ani de la”, “25 de ani de la”, “250 de ani de la”. Verii nostrii de rasa, italienii, doar ce au sarbatorit aniversarea Republicii Italiene prin inaugurarea unui centru cultural de 27 milioane de dolari, cu adevarat superb. Noi romanii, aniversam si noi diverse evenimente, poate nu cu unitatea si impactul mass-media care ar trebui, dar destul de regulat. In acest an, 2002, dupa Hristos si 2775 de la fondarea Romei, romanii care doresc au ocazia sa se aplece asupra originilor neamului nostru si sa raspunda la intrebarea : “De ce ne numim Romani si de ce e scris cu aceasta litera ciudata?”
Multi dintre noi stim raspunul, dar facem pacatul sa-l tinem doar pentru noi, de parca ne-ar fi rusine de diferenta care exista intre cine au fost cei care au fondat neamul nostru si noi, cei de acum. Este adevarat ca avem si de ce sa ne fie rusine, dar lasand rufele murdare sa fie spalate in familie (sunt sigur ca mai devreme sau mai tarziu se va alege graul de neghina si in ogoarele neamului Roman) si sa ne amintim ca in anii 101-102 Imparatul Marcus Ulpius Nerva Traianus, a pus bazele poporului nostru, prin trecerea legiunilor Romane in Dacia regelui Decebal. Acestui pas peste Dunare datoram peste 70% din latinitatea limbii romane, care, dupa ultimele studii lingvistice este mai apropiata de vechea limba latina in forma sa populara, chiar decat italiana!!!
102-2002!!! 19 secole de la punerea fundatiilor neamului nostru, 1900 de ani de la actul istoric determinat care a dus la crearea poporului nostru, decizia imparatului Traian de a transforma Dacia in provincie Romana. Un imparat al carui nume il auzim inca in Plugusorul Romanesc, colind ce rezuma succesul fuziunii Daco-Romane inceputa acum 1900 de ani si continuitatea poporului Roman.
Un imparat, al nostru imparat, “nostrum imperator” despre care multi dintre noi au uitat sa vorbeasca noilor generatii nascute in pamant canadian. Un imparat care a impus prin intelepciunea cu care a domnit si nu prin teroare sau dictatura. Prin derogatie speciala, datorita popularitatii sale in timpul vietii, a fost primul imparat caruia i s-a acordat onoarea de a fi inmormantat in incinta Romei eterne, la baza Coloanei sale, Coloana lui Traian. Actul nostru de nastere, aflat la Roma, in inima Europei, singurul Certificat de Nastere legitim si irefutabil al poporului Roman! De-a lungul secolelor, diverse personalitati care au trait dupa Traian deci nu au avut nici un interes sa-l laude, interes propriu sau material, au evocat cu admiratie persoana imparatului nostru. Traian a primit din partea poporului care l-a iubit cu adevarat numele de “Optimus” - cel mai bun. De la Traian incoace s-a considerat de bun augur sa li se doreasca noilor imparati, regi sau domnitori la inceput de Domnie, sa fie mai fericiti decat Augustus si mai buni decat Traian, considerandu-se astfel ca li se dorea superlativul absolut si succesul fara inoiala.
Chiar si un Sfant Crestin, Sfantul Grigore, emotionat de atitudinea justa a lui Traian, primul imparat care a interzis persecutiile nejustificate ale crestinilor si delatiunea pe motiva religioase, in rugaciunile sale a cerut lui Dumnezeu, sa salveze sufletul lui Traian care, desi nu a fost botezat crestin in timpul vietii a avut o comportare si o morala ireprosabila si justa in Domnie. Intreaga preotime a Evului Mediu a considerat ca rugaciunea Sfantului Grigore a fost auzita si implinita de Dumnezeu, iar Traian a fost considerat de-a lungul epocii Medievale ca facand parte dintre sufletele alese de Domnul si puse in randul celor drepte. Ecoul acestei traditii se afla inca viu in ritualul Bisericii Crestine de rit Grec, unde este pus in slujbele de pomenire, “Doamne iarta-i lui cum i-ai iertat si lui Traian (chiar daca nu a fost botezat) datorita rugaciunilor Sfantului Grigore”. Dante Alighieri, in secolul al XIV-lea, scriind Divina Comedie l-a plasat pe Traian in Paradis, fara sa-i fie frica de cenzura Bisericii, intr-o perioada in care Inchizitia era foarte puternica. Nimeni nu s-a ofuscat. In antichitate, Pliniu cel Tanar, contemporan cu Traian, a schitat un emotionant portret moral al imparatului.
Traian stia in ce consta cu adevarat onoarea unui print, stia ca statuile si arcurile de triumf pot fi distruse in cele din urma de trecerea timpului, de foc sau fantezia unui succesor tiranic si a stiut mereu ca un conducator intelept nu pune ambitiile personale inaintea binelui poporului sau, isi stapaneste slabiciunile si pune el insusi limite propriei sale puteri imperiale ce pare nemarginita. De aceea Traian a fost iubit de toti de-a lungul vietii sale si regretat enorm dupa moartea sa.
Posteritatea i-a onorat amintirea, secole dupa moartea sa, pentru ca stima ce toti i-au purtat-o si-a atras-o nu prin teroare sau lucruri impuse ci prin virtute si meritul personal.
Un francez si nu din pacate un roman, Montesquieu, a evocat una dintre cele mai vibrante imagini ale lui Traian: “Marcus Ulpius Nerva Traianus, print printre cei mai nobili sufletesti ce istoria a cunoscut”. Fericiti cei nascuti sub Domnia lui, caci nu a existat o alta mai fericita si mai glorioasa pentru poporul roman. Om politic, bun comandant militar, avand o inima buna, un spirit inteligent si un suflet nobil, Traian a facut dovada multor virtuti, stiind sa ramana modest si, prin aceasta, face parte dintre persoanele care onoreaza natura umana in ce are ea mai bun si merita sa se reprezinte in scurta lor trecere pe Pamant, natura Divina”
101-102, 2001-2002, 1900 de ani de la primul pas facut de Imparatul Traian catre formarea poporului Roman. 104-106, 2004-2006, 1900 de ani de la transformarea Daciei in Provincia Dacia-Romana, supranumita Felix la numai cativa ani de la fondarea primelor colonii, devenita Romagna in pronuntia latina populara veche, si ulterior scrisa fonetic Romania sau mai complet Romania. Avem deci patru ani de jubileu 2002-2006 in fata, in care fiecare dintre noi sa poata spune unui strain, ca intr-adevar avem in brate un sange de Roman, ca sunem singurul popor latin ce a pastrat numele si cele mai frumoase obiceiuri ale Romanilor, ca suntem urmasi legitimi ai lui Traian, a carui Coloana in inima Romei atesta nasterea si apartenenta Romaniei la Europa si legitimeaza in prezent revenirea ei cu drepturi depline in Uniunea Europeana.
Ave Caesar Traianus Imperator!
|
|
