|
Nr. 36, decembrie 2002 - ianuarie 2003
Poezia ca eschiva existentiala
Simion Barbulescu
Originar din Buzau, unde si-a urmat studiile liceale, Ioan Patriciu este, pana acum, autorul a nu mai putin de unsprezece volume de versuri. A debutat in deceniile sase-opt ca publicist si mai apoi in stil editorial, continuand a fi prezent si dupa 1989, in ciuda faptului ca critica literara nu prea l-a rasfatat. Poate si datorita faptului ca profesia sa de baza (functionar de banca) parea incompatibila cu poezia. Pentru Ioan Patriciu insa, poezia a fost mai mult decat “un violon d’Ingres”. A fost, ca sa spunem asa, ratiunea ultima a devenirii sale existentiale: “De n-as mai scrie o carte, n-as mai fi!”, clameaza poetul intr-o poema din ultima sa carte: Misterul, Editura Anima, Bucuresti, 2002.
Inceputurile i-au fost marcate de paradigma poeziei si filozofiei lui Lucian Blaga, caruia ii ramane fidel pe tot parcursul evolutiei sale, pana in anii senectutii, respectiv si in ultimul volum prezentat mai sus. De la primele versuri si pana la ultimul, Ioan Patriciu va fi obsedat cu precadere de misterele existentiale ale eului si cosmosului, marturisindu-si limitele si incompletitudinile existentiale, prin circumscrierea lor unui amatorism elevat… Ca si Socrate, poetul s-a situat (si aceasta pozitie se constata in intreaga sa creatie pe afirmarea acelui “stiu ca nu stiu nimic”, descoperindu-si suprema eschiva in investigarea tainelor - atat cat este cu putinta - “ce-l apasa”), in urmarirea consecventa a idealului vietii si creatiei, in slujirea unui credo poetic care sa-l ajute in lupta cu potrivniciile devenirii, respectiv in servirea frumosului (sub toate aspectele) si a iubirii, sinurele ce-l pot salva de nimicnicia tacerii…
Tematica versurilor sale (si repet, am in vedere intreaga lui activitate!) este de natura reflexiv - mediativa, deopotriva ideatica si sensibil - vizionara, atitudinea sa fata de lume si viata fiind cea a unui spectator lucid, incercand sa vada, ceea ce nu vazuse pana atunci, obsedat de nostalgia celor “necunoscute vreodata”… In majoritatea volumelor concepute dupa revolutia in decembrie 1989 (amintim cu precadere Umbre si semne - titlu vizibil influentat de Nichita Stanescu - , Parola, Lumea mare, Ceata, atata ceata, precum si cel de-al unsprezecelea, Misterul ), Ioan Patriciu schiteaza un paralelism imaginistic intre ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce urmeaza a deveni, interogand si interogandu-se - in spiritul filozofiei lui Blaga - “potentand misterul, / privind o lume nebuna, / in numele unui Dumnezeu, / Mare Anonim, /la care nu se poate ajunge /prin cunoastere!” Pentru Ioan Patriciu “existenta misterului” este egala cu o parte din “cunoastere”, caci Marele Anonim se apara si ne apara si pe noi!” - concluzand ca “lumina e facuta pentru a vedea si intunericul pentru a intelege” (Pe ganduri).
In spiritul aceleasi paradigme, Ioan Patriciu concepe poezia “ca un sirag de margele magice, / ca o insirare vrajita de linisti, / care se pot exprima / fiindca toate cuvintele…erau ceva / care mai putea fi spus!” (Poezia).
La intrebarea: “Ce este omul?” raspunsul ramane suspendat in intrebarea finala: “Ce este omul, Doamne, / de-ai facut pentru el atata marire?” Intr-o alta poema, poetul crede ca OM ar veni de la litera “O” (un cerc inchis) si litera M (de la “mantuire-ruga”). Stand de vorba cu Creatorul Suprem, ramane uimit de trecerea vremii (“Doamne cum mai trece vremea / de la tinerete pan’ la batranete!”). Adeseori, poetul dialogheaza cu sufletul (“Suflete! / Oh! sufletul meu, de ce atata graba?”). In spirit violonesc, se intreaba: “unde sunt zilele odata fericite?” Raspunsul il amintim intr-o alta poema:”Poate atunci cand am pornit sa-mi caut tineretea”. Altundeva, poetul exlama nostalgic: “Oh! de-am putea fi reinfloritori!”
In ciuda faptului ca poetul declara ca si-a insusit marile sisteme filozofice de la Platon, Leibnitz, Kant, Hegel sau Schopenhauer si Nietzsche, Spinoza etc., el rataceste pe acelasi “drum de taina”, nereusind a sti “mare lucru”, dar incercand “sa desparta / omul beznelor , de omul cetei” (Noapte), in “acest prea tarziu”, cand i se releva adevarul ca a iubi inseamna a suferi cu celalalt.
Pentru o mai completa edificareasupra rostului existential al poetului, ne propunem sa citam in intregime poezia cu titlul Destin.
Destin
Oare cine ne contruieste destinul?
Am avut viata pe care o am!
Am fost obligat sa o am,
Asa precum a fost.
Am incercat unele manevre,
Dar nu am putut trai
In afara istoriei,
ba din contra,
am fost strivt de ea!
Veti spune ca am pierdut paiul facut cu mine!
Se prea poate si nu vreau sa ma scuz!
Dar intamplarile pe care le-am trait
Si care m-au tavalit,
Reusind cateodata sa ma transforme in clown,
Imi dau justificarea si dreptul
De a va marturisi si dumneavoastra
Ca asa a fost!
Viata mea a fost vazuta si nevazuta,
Traita si adormita,
Muncita si neodihnita!
Uneori am fost cuprins de spaime,
asadar am reusit sa ma comport
ca un erou sau un intelept…
Acum sunt batran si bolnav
Si nu reusesc sa trec senin peste nerealizari
Nu pot trece peste norme de viata!
Acum, la final, la o scara obisnuita,
Ma simt obiectul unei rugaciuni
Spuse demult, cand eram copil,
Ruga ce ma inconjoara din toate partile!
Trece viata acum pe langa mine
Si destinul meu trece si el
Pe langa dorurile mele
Si pe langa timpul meu
Si pe langa diminetile mele
Legate
De greselile facute,
In zilele si noptile trecute!
Fie ca acest cel de-al unsprezecelea volum al lui Ioan Patriciu sa-i aduca bucuria senina a senectutii aureolate de tot ceea ce “este frumos si ales”…
|
|
