|
Nr. 36, decembrie 2002 - ianuarie 2003
O remarcabila prezenta romaneasca in teatrul din Quebec:
regizoarea Cristina Iovita
Florin Malaelea
Felicia Mihali
In timpul unei rare plimbari pe jos pe strazile Montrealului, eu fiind cu un impatimit al volanului, privirea mi-a fost atrasa de un nume pe un afis: Cristina Iovita. Numele parea romanesc, asa ca am citit curios intregul text, referitor la spectacolul Jacques le fataliste, fara a ma lamuri mai mult asupra identitatii celei care l-a pus in scena. Mi-am continuat cercetarile pe Internet si banuiala mi-a fost confirmata: regizoarea Cristina Iovita este de origine romana.
A doua zi, duminica, eram la portile teatrului Prospero pentru a vedea Jacques le fataliste, dar mai ales cu dorinta de a o intalni pe aceasta regizoare absolut necunoscuta in comunitatea romaneasca. Nu a fost sa fie in acea zi, dar odata ajuns acasa, am inceput sa caut reperele sale pe Internet. Cu surpriza am constatat bogata sa activitate si de aceea va dati seama cu ce emotie am sunat-o. Si mai mare mi-a fost surpriza sa descopar ca la celalalt capat al firului o persoana extrem de amabila, exploziva chiar, si care a consimtit cu amabilitate sa imi acorde un interviu. Imediat ce am pasit in casa Cristinei, am scapat de tracul pe care cred ca numai un actor il are la intrarea in scena. Cristina ne-a primit cu un ras vulcanic, volubila, expansiva, vesnic cu o gluma pe buze. Aburii unei cafele, dar mai ales fumul tigarilor - slava Domnului, nu eram intr-un loc public - ne-au invaluit instantaneu (cat de mult imi plac intalnirile astea cand trebuie sa-mi mijesc ochiidin cauza usturimii fumului care ti se imprima pana si pe pantofi). O alta placuta surpriza, impunatorul “Le Maitre” din Jacques le fataliste, sau sub numele sau bun - Michel Lavoie, era si el acolo in calitate de prieten si de director artistic adjunct care, ca si noi, fuma ca turcii. Viciu salvator! In ziua de azi, cand noi fumatorii devenim din ce in ce mai mult niste paria ai societatii, niste discriminati, niste marginalizati, mergem cu capul plecat, cu privirea trista, cu timiditate prin lume, cautand din priviri degetele celor din jur. Vezi pe cineva cu unghiile si buzelemaronii de nicotina si te apropii de el. Il lasi sa ti le vada pe ale tale, la fel de maronii. Deodata, gheata in care te simteai prizonier se topeste. Nu mai esti singur. Poate ca este comic, dar ceea ce ne-a apropiat chiar la prima vederea fost constatarea ca suntem toti patru, cati eram, partasii acestui mic viciu, intr-o societate care incearca sa tina sub control micile nereguli tocmai pentru a le ocula pe cele mari. De aici incolo, o prima punte se deschisese intre noi.
Un destin sub semnul utopiei
Craioveanca, prin adoptie, Cristina Iovita a absolvit in 1984 Academia de Teatru si Film din Bucuresti, sectia Regie, sub indrumarea a doi mari directori de scena: Valeriu Moisescu si Silviu Purcarete, care i-au marcat nu numai creatiile ulterioare, dar si personalitatea. Cinci ani a facut apoi naveta intre Teatrul National din Iasi si sectia Suceava, care functiona intr-o casa de cultura, o utopie a sistemului comunist, care, chiar daca m-as apuca acum sa o descriu in detaliu, ar fi greu de inteles. Dupa aceasta experienta, a urmat o scurta cariera de regizor la Sibiu, unde la nici un an se confrunta cu o alta utopie, cea a Revolutiei Romane care o lasa sub cerul liber, teatrul fiind distrus, iar ea pierzandu-si arhiva spectacolelor pe care le crease: Lunga poveste de dragoste a lui Tudor Popescu, piesa premiata pentru regie la Braila, Feudalul lui Goldoni, si altele. Venirea sa la Bucuresti, dupa aceste evenimente, este inceputul unei legende personalecum ar spune Paulo Coelho si care va culmina cu ceea ce criticii de aici au numit sistemul Iovita. In capitala va lucra doi ani la Teatrum Mundi, condus de Corina Suteu. Aici se lupta cu destinul pentru a pune in “schela” - scena prabusindu-se cu ceva timp inaintea spectacolului - o piesa a lui Tudor Popescu. Principala sa preocupare la aceasta epoca de bulversari in cultura romaneasca este sa puna in valoare noua generatie de actori cu care si pune bazele primei sale trupe de teatru, prima trupa independenta din Romania postrevolutionara, “Aparte”, in 1991. Printre realizarile trupei, remarcam “Raport pentru Academie” de Kafka si o prima versiune a piesei “Jacques le fataliste”, pe care publicul o aplauda la Institutul Francez. In aceeasi perioada, la solicitarea directoarei Sorana Coroama Stanca, lucreaza la “Voievodul Tiganilor”.
De cealalta parte a oceanului
Pentru motive pe care nu le impartaseste, dar care pot fi usor imaginate, din anul 1993 o regasim pe Cristina Iovita in Anuarul Telefonic al Bostonului. Desi teatrul nu este una din cele mai cautate meserii in Statele Unite si nici lipsa de regizori nu duc americanii, Cristina isi face micul ei loc in aceasta lume. Deosebit de importanta este intalnirea sa cu Miles Coiner, cel care o incurajeaza mai ales sa scrie. In 1994 ea va castiga premiul Rod Parker (dramaturgie originala) pentru “Death in winter time”. Trei ani mai tarziu, l’Ecole Nationale du Theatre din Montreal a lui Andre Bassard ii da pe mana un grup de studenti din anul al treilea cu misiunea de a duce la capat un proiect axat pe “utopiile teatrale ale lui Marivaux”. In urma acestui proiect, Cristina infiinteaza o alta trupa, de data asta cu cativa dintre fostii colaboratori de la Ecole du Theatre, adica ceea ce se numeste in prezent Le Theatre de l’Utopie. Printre realizarile trupei se numara: Escurial de Michel de Ghelderone, Negutatorul din Venetia de Shakespeare, The rose room, un omagiu adus profesorului sau Miles Coiner. Totodata reia Communication a une academie dupa Kafka si inaugureaza ciclul Teatrul Revolutiei cu o noua versiune a piesei Jacques le fataliste. Intreband-o despre mobilul acestui proiect, Cristina ne spune: “Le Theatre de l’Utopie cauta o formula estetica in scopul de a fi in acelasi timp accesibila si rafinata, care sa poate atinge si sa suscite interesul publicului de orice natura, crezand intr-un imaginar colectiv propiu umanitatii: decoruri minimale, joc stilizat, interactiune cu publicul, ambianta festiva, care sa conduca la reflectare. L’Utopie vrea sa puna in prim plan ideile, pentru ca individul sa se poata confrunta cu problemele istoriei”.
Este ceea ce se poate gasi in Jacques le fataliste, este ceea ce se poate gasi in teatrul sau (am avut privilegiul sa citesc manuscrisul uneia dintre lucrarile sale, necunoscuta inca si care, speram, va vedea lumina rampei cat de curand). Este formula pe care o incearca pentru a permite continuarea reflectiei dupa ce repreentatia s-a terminat. Formula aceasta coroborata cu tehnica Commediei dell’Arte permite libertatea comunicarii intre actori si public, un public imprevizibil, care se lasa interogat, provocat. Cristina crede cu putere in libertatea actorului, iar Commediei dell’Arte i se pare cea mai elaborata si mai potrivita manifestare a potentialului sau inventiv.
Cristina Iovita incearca prin demersul sau artistic sa aduca in teatru generatia “telenovelelor”. Din pacate, acest teatru poarta racilele unei societati supersaturate de comunism, lipsit de efervescenta atmosferei de prietenie, de colaborare si comunicare in Romania. Este o lume in care fiecare traieste mai mult sau mai putin in bula sa de cristal, lipsiti de contacte directe, personale cu ceilalti creatori. De aici poate o mica oportunitate pentru Cristina Iovitai trupa ei de a impune, eventual ceva nou.
Pentru viitorul apropiat, regizoarea are deja un proiect pe care eu ca roman il astept cu nerabdare: spectacolul cu piesa Romania-3, laureata in Statele Unite, isi va incepe drumul catre scena in cateva luni. Urmatorul proiect este o alta provocatoare utopie, aceea de a vorbi canadienilor despre propria lor mitologie, una minunata dar care lipseste cu desavarsire, cum ar zice Caragiale. Pentru toate acestea, ma alatur si eu sperantei regizoarei care isi doreste o participare mai mare o romanilor la spectacolele sale. Tot ce face ea pe scena teatrului quebecois ne priveste de foarte aproape pe noi toti, romanii din Canada.
|
|
