|
Nr. 39, iunie - iulie 2003
INTOARCEREA
Maria Mihalceanu, Windsor
Tot mai des se aud voci de nemultumiti care suna ca un repros adus Canadei, pentru ca toti au venit cu speranta de mai bine, de a se realiza pe plan material, profesional si chiar spiritual, dar de multe ori nu este tocmai usor.
Este adevarat, Canada este tara tuturor posibilitatilor, numai ca cei care si-au inchipuit ca aici umbla cainii cu covrigii in coada si ca guvernul, statul ii vor tine in campul muncii, s-au inselat. Aici functioneaza economia de piata si fiecare are mare grija de avutul lui, de afacerea lui care trebuie sa fie competitiva; guvernul nu-i sustine afacerea din banii cetatenilor cum s-ar intampla la noi. Nu se aduna totul intr-o oala mare din care sa se imparta belsug unora sau tuturor. Alta lume, alte cerinte, alte pretentii pentru care trebuie timp, rabdare multa si competenta.
Nimeni nu pretinde ca aici este raiul pe pamant, nu s-a atins perfectiunea, ar fi loc si de mai bine, dar daca nu recunoasteam ca aici legile sunt mai bune, se aplica fara discriminare, functioneaza si se respecta de catre toti cetatenii, aducem o jignire tarii in care traim.
As putea da zeci de exemple culese si traite de mine, dar voi incerca sa ma rezum la cateva argumente. Sunt bune legile pentru ca ii apara de rechini pe cei slabi, aceasta nedorita specie care ar prolifera si aici daca legiuitorii nu i-ar obliga sa se inroleze intr-o viata civilizata, cinstita si demna.
Ce inseamna “ne simtim mai mici ca acasa” ?
Suntem nedrepti cu noi daca ne simtim mici, pentru a aici exista respect fata de munca, indiferent de functie, fata de om, fie bogat, fie sarac si neinsemnat. Demnitatea si-o pastreaza omul prin ceea ce este, nu prin ceea ce are.
Cat am vrea sa ne intoarcem acasa, sa ne umplem sufletele de bucurie, sa sarutam pamantul si florile, sa-i imbratisam pe cei dragi! De ce nu o facem? Din cauza rechinilor! Legile nu sunt bune, nu sunt drepte, nu se aplica, nici nu se respecta, sunt facute de ei si pentru ei.
De cate ori am astigat “URA!” cand am citit ca se vor lua masuri, ca se va face dreptate in cutare si cutare problema!
Pentru fiecare din acestea am plans de doua ori: o data de bucurie si pe urma de suparare si revolta ca totul a fost o cacialma. Imaginati-va daca si umana si laudabila initiativa a “cornului cu lapte” a ajuns pe mana acelora care au transformat-o intr-o sursa de venit gras, adaugat la jaful initial, ce sa mai asteptam, cum sa ne intrebam “DE CE?”.
Cum este posibil sa-i ceri unui pensionar care a muncit 30-35 de ani sa plateasca cheltuieli la intretinere la propriul apartament mai mari decat pensia pe care statul i-o achita lunar, ca unic drept cuvenit pentru munca prestata? A fost si o initiativa de subventionare a acestor cheltuieli, tot o escrocherie, caci banii au ajuns in oala comuna din care s-au servit si cei saraci si cei bogati. Acum s-au terminat iar neplatnicul este evacuat din cauza datoriilor, de cei care au salarii de 30 de ori mai mari decat el. Ce calcule diabolice fac acesti alesi ai poporului cand pretind sa platesti numai pentru cheltuielile pentru propriul apartament 80-90% din pensie (in cel mai fericit caz) si sa supravietuiesti cu restul? Care rest? De unde bani pentru lumina, telefon, mancare, abonament pe mijloacele de transport, medicamente, etc? Atunci cum ne plangem ca in Canada ne pandesc saracia si nedreptatea cand, spre exeplu, toti pensionarii platesc pentru locuinta inchiriata (cu toate cheltuielile incluse) 30% din venit si toti traiesc in aceleasi conditii bune.
Ne este dor de tara, de prieteni, de rude, de tot si de toate si stiti de ce?
Pentru ca ne putem permite sa ne fie dor. Daca am rabda de foame, daca am tremura de frig, daca am tremura de frica hotilor si-a nedreptatilor, a terorii n-am mai fi avut nostalgii. Pentru ca oricat am fi noi de spirituali, suntem oameni si desi nu traim ca sa mancam, nu putem trai fara mancare, rabdatul are si el o limita care nu se poate depasi.
Daca ne-ar plesni caloriferul din cauza ca vecinul s-a debransat de la caldura din lipsa de bani, daca ne-am imparti venitul mediu pe zile si am constata ca azi putem cumpara 5 l de benzina ori ceva de mancare, ca pentru amandoua nu ne ajunge, nu ne-am gandi cu nostalgie la Canada?
Se pare ca oriunde am trai, fara nostalgie nu se poate.
Deci, daca vrem sa ne intoarcem acasa, sa nu ne pierdem vremea cautand vinovati in Canada, ci acasa si sa incercam sa facem ceva sa ne aline dorul.
Eu am o reteta foarte eficienta: de cate ori imi zboara gandul acasa, si-mi zboara destul de des (imi pot permite) imi alin dorul facandu-le un dar cat de mic prin o renuntare la ceva: chiar la o cafea, de exemplu. Ce inseamna sa renunti la o cafea cand stii ca aceasta neinsemnata suma va ajunge pe masa a doi pensionari, fosti colectivisti, transformata in lapte si paine si ei se vor bucura de aceste bunatati doua zile.
Ce comoara ar fi pentru ei daca as renunta la un pachet de tigari! Oricum, nimeni nu este asa sarac sa nu poata renunta la ceva daca vrea sa faca o bucurie celor dragi, daca-i este cu adevarat dor.
Daca nu putem face nimic din toate acestea, sa ne gandim poate ca la o anumita ora, sa cadem cu totii in genunchi si sa ne rugam cu durere si disperare sa se indure Bunul Dumnezeu de noi si de tara noastra.
|
|
