|
Nr. 39, iunie - iulie 2003
Muntii de care am fost intotdeauna indragostita
Scurta intalnire cu scriitoarea Lydia Fadei
Letitia Militaru
O zi ploioasa de primavara. Mult verde in jur. Dar si mult roz de merisori bogati in floare anul acesta. Parca mai bogati ca oricand. Case ca in povesti, pe langa care gospodari harnici au facut tot ce le-a stat in putinta sa aduca raiul mai paroape de ei. Am incetinit mult sa savurez Beaconsfield-ul pe care il vizitam pentru prima oara. Ma simteam iar la varsta “ciresarilor” si a “cutezatorilor”, gata sa mai descopar si sa mai invat, dar mai ales sa fac cunostinta cu cea care mi-a fost “ghid” in cartea “Misterele stravechiului castel”.
Fiorii ce-mi dadeau tarcoale veneau din departele amintirilor parfumate de ploile care m-au inmuiat de atatea ori pe crestele Apusenilor, veneau din vremuri cand lumina unei zile noroase facea bucuria celor mai reusite fotografii si cand pe poteci sau prin poienite ii intalneam doar pe adevarii iubitori de natura, pe cei care nu-si fac traseele in functie de soare, ci numai si numai sa atinga acea frumusete care nu este la indemana oricarui privitor. Cati oameni minunati n-am cunoscut in lumea muntelui!… Si iata ca mai trebuia sa fac o data la dreapta si la a treia casa aveam sa intalnesc una din aceste fiinte care a adunat, a adunat, dar mai ales a si dat celor din jurul ei, cu iubire si generozitate. Am coborat din masina si am mai zabovit pe “drive in” facand roata privirea in coroanele arborilor din jur. Am inspirat aerul racoros, inmiresmat cu liliac si parca si soc si salcam, si zambile, sau poate nimic din toate astea, ci alte miresme de gradina in primavara, din vremuri de tinerete. Am acceptat inca o data distanta in timp si spatiu! Nu usor…
Primul moment mi-a confirmat banuiala: fire deschisa, gata sa treaca punti nevazute de firi omenesti, Lydia Fadei are voce si gesturi imbietoare la taifas. La acesti ani, are ce impartasi. In jurul sau, un nou univers pe care l-a “personalizat” cu tablourile sale, “colturi de Romanie” cu frasinet si bradet urcand spre creste carpatine, cate un lastaris din care ies mesteceni tomnatici sau cate un ochi de apa in care albastrul cerului isi dubleaza inaltul.
Dialogul se leaga repede.
Cand ati scris primul roman?
La 20 de ani. Nu ma intrebati de titlu. Era foarte romantic, departe de realitate si editura l-a refuzat. Am luat atunci hotararea sa nu mai scriu. Am dat la medicina si am intrat. Normal, o buna bucata de timp preocuparile mele au vizat cariera ce urma. Dar totdeauna am asteptat sa am timp sa reincep scrisul. Dupa licenta in medicina nu am ajuns intr-un cabinet, ci in cercetare, la Institutul Oncologic din Bucuresti, unde am ramas pana in momentul pensionarii. Lucrand intr-un mediu in care se petreceau atatea tragedii, simteam nevoia sa evadez din aceasta lume a durerii si a mortii. M-am apucat de pictura. Cercetarea m-a facut sa nu pierd contactul cu arta redactarii. Cu atat mai mult cu cat am semnat numeroase articole, consecinta unor etape-lucrari de mai mica amploare, dar care in final s-au concretizat intr-o teza de doctorat numita “Variabilitatea tumorala”. Teza a fost publicata in mai multe numere ale revistei ONCOLOGY la New York, Bassel, Londra. Am mai publicat numeroase rezultate ale cercetarilor pe care le initiam in reviste ca “Presse medicale” si la Editura Academiei din tara si strainatate. Pe baza acestor articole am fost aleasa membra a “Societatii de culturi, tesuturi si organe” din Londra, afiliata la Organizatia Mondiala a Sanatatii. Au fost de-a lungul timpului numeroase participari la congrese si intalniri stiintifice. Dupa terminarea studiilor universitare, m-am intors la dorul dintai. Eram casatorita, devenisem mama. Cat a fost copilul mic, am scris povesti care sa-l incante la acei ani. “Mama, de ce nu le spui si altor copii?” mi-a sugerat baiatul meu intr-o zi. Le-am adunat si am trimis volumul “Saniuta de argint” editurii Ion Creanga, care l-a si publicat si, spre bucuria mea, povestirile au fost apreciate de cei mici. Cand baiatul meu era adolescent…
… A trebuit sa faceti micile istorioare mai serioase…
Daaaa, si am scris romane de aventuri ca pentru baieti. Noi, eu si sotul meu, si apoi si copilul, am fost mari amatori de munte. Am batut veri intregi Bucegii in excursii care uneori au fost cum am prevazut, alteori cu mult mai neasteptat. Asa a aparut romanul “Soimii Bucegilor”, pe urma “Misterele stravechiului castel” - care tot prin Bucegi se intampla si chiar daca n-am spus-o direct, eu m-am gandit la Castelul Bran, cum am sugerat-o pe coperta cartii. Romanele de dragoste au venit si ele, cand viata m-a facut sa acumulez suficienta experienta ca ceea ce scriu sa fie credibil.
Primele doua - “Drumul spre fericire” si “Iubiri rencarnate” - le-am scris si publicat in tara, dupa evenimentele din 1989. Filozofia reincarnarii m-a atras si m-am lasat in voia ei tot ca o solutie optimista la atata moarte cata vedema in spital zi de zi.
Acum ma pregatesc sa sa public un alt roman, la o editura de acasa.
Cum l-ati intitulat? Despre ce este vorba?
Ei, vreau sa fie o surpriza. Romanul este gata si urmeaza a fi tiparit in Romania. Si totusi am sa va spun titlul: “Inima in lanturi”, iar actiunea implica perioada de dupa Revolutie.
Dar mi-ati spus ceva si de un roman in franceza…
Sigur ca de cand am venit aici, gandul meu de integrare in aceasta societate m-a determinat sa scriu in franceza. Si cum adolescenta mi-a fost draga, lor, tinerilor, le voi dedica aceasta prima carte de aici. Eu, cand scriu, ma vad la varsta respectiva. Cand scriu, realitatea dispare. Nu exista decat fictiunea cartii in care ma implic total. La inceputuri se intampla destul de des ca la bucatarie sa am si idei si inspiratie pentru cate un fragment din cartile mele. Dar cel mai des mi se ardeau bucatele. (… si amndoua am ras cu hohote).
In aceste carti pentru copii si adolescenti ati incercat sa aratati ca exista si trebuie cultivat respectul pentru natura?
Intotdeauna am fost indragostita de natura si “Bucegii mei” au fost marea mea pasiune. Acum, departe de ei, ii visez cateodata. Sunt ca o fiinta draga la care ma gandesc si nu pot sa-i uit, incat in majoritatea cartilor mele trebuie sa existe acesti Bucegi. I-am batut pana la batranete, an de an, pe toate potecile, pe toate crestele. Piatra Arsa, Omul, Babele, Caraimanul, Pestera Ialomicioarei, drumuri marcate si nemarcate, le stiu ca-n palma. Valea Jepilor am infruntat-o de atatea ori pe timp urat si frumos. Toate aventurile nu s-au sodat decat cu amintiri nastrusnice pe care le-am reprodus sub o forma sau alta. Spun “o forma sau alta” pentru ca, dupa cum vedeti in jurul nostru, am pus pe panze multe peisaje de care nu m-am putut desparti: paduri, creste muntoase, lacul Snagov chiar, le-am pictat “pe loc”. Panzele le vedeti, vor ramane sau nu, dar amintirile acestor locuri imi vor fi in suflet pana la moarte.
Ati cunoscut castelul Bran inainte si dupa restaurare…
A fost unul din cele mai misterioase castele prin arhitectura sa, prin “tainitele” sale, prin istoria si intrigile care s-au tesut intre zidurile acestui bastion, prin succesiunea de proprietari si functii pe care le-a avut de-a lungul vremii. Pana si natura care l-a inconjurat a participat la completarea vrajei care s-a asezat in jurul acestui “strajer” al pasului Bran. Este adevarat ca am reusit in maniera in care am scris sa trezesc si curiozitatea copiilor si a tinerilor, sa fac accesibile toate cunostintele pe care am vrut aproape fara voie sa le transfer cititorilor. Pe nesimtite, am strecurat din ce in ce mai mult istorie si geografie sub forma enigmelor unor comori, secrete, cunostinte dobandite in teren si am ajuns a folosi “calatoria in timp” ca sa-l apropii pe tanarul lector de vremurile istorice.
M-as bucura ca si copii romani de la Montreal sa aiba curiozitatea sa citeasca aceste romane. Dincolo de Expozitia de carte prezentata de Ziua Copilului, Biblioteca F.A.R., are cateva exemplare pe care le pune la dispozitia doritorilor de lectura.
Cand am pornit spre Montreal nu mai vedeam verdele dimprejur cu mult prea greul din flori. Vedeam doar muntii, muntii de care am fost indragostita intotdeauna, culmile impadurite, albul stancilor si simteam miros de cetina “imbatranita de ani” … Cantam la volan cantece din tinerete si, mai ales, ma simteam mult mai bogata dupa intalnirea cu scriitoarea Lydia Fadei.
|
|
