|
Nr. 40, august - septembrie 2003
Casa contra pasaport ...
Dan Brudariu
La primejdie mare
Omul da tot ce are
Banii sunt dusmani…
“Dau un regat pentru un cal!” (Shakespeare, Richard III) striga in disperarea lui un rege incoltit de dusmani, incercand sa fuga ca sa-si salveze libertatea si viata. Dar ce nu da omul atunci cand este urmarit, santajat ca are rude in strainatate, dat afara din serviciu pentru ca are un unchi chiabur, arestat si purtat in zeghe in fata tribunalelor militare pentru ca a indraznit sa aiba o alta parere decat temenelile sicofantilor care se prostituau in fata celor “mari” aflati la putere?
Ati uitat cum se mai putea pleca din lagarul comunist? Dupa ce timp de ani de zile oamenii erau vanduti pe dolari, epoca de aur continua sa aiba nevoie nu numai de bani dar si de locuinte pentru potentati si slugile lor. Asa s-a nascut decretul 233/1974. Faceai cerere si declarai ca le pui casa la dispozitie de buna voie si nesilit de nimeni. Casa - contra pasaport. Aveai o casa frumoasa? - Nu era nevoie sa cersesti plecarea. Erai invitat sa pleci. Pasaport - contra casa. “Ce mai stai? Ai rude in strainatate, du-te! Semneaza ca te rogi sa ne dai casa si … bine - nteles ce mai e pe-acolo! Vino, iti dam pasaportul! Pleaca!” Apoi la controlul vamal: nu cumva ai luat diploma de bacalaureat, actul de proprietate, sau vreo carte “interzisa”, adica mai veche de 1950? Nici prea multe fotografii de familie!
Cine uita istoria merita sa o repete, sa aiba parte din nou de cumplitele vremuri. Numai tirania se instaleaza usor, din nepasarea oamenilor. Democratia trebuie aparata impotriva celor care vor sa o compromita prin acte si fapte care duc la lipsa de eficienta a economiei de piata baza pe proprietatea privata. Saracirea planificata, sistematica a populatiei usureaza drumul spre dictatura si tiranie. Dcretul 223/1974 sanctiona cu confiscarea casei pe cei care “uitau” sa se mai intoarca din calatorie. O masura cu efect retroactiv, aplicata dupa 1975 celor care plecasera dupa 1965 … O astfel de masura incalca principiul de baza potrivit caruia legea nu poate fi retroactiva. Retroactivitatea nu era admisa nici de constitutia in vigoare atunci. Ei si…? Legalitatea socialista era mai presus de lege.
Inainte de plecare casa trebuia pusa la punct
Pe de alta parte, decretul 223/1974 deschidea o portita: Vrei sa pleci? Lasa-ne casa! Pentru a iesi cu obrazul curat, adica prestigiul si imaginea regimului, decretul prevedea o “despagubire”. Suma nu putea fi negociata. Ea era plafonata printr-o alta lege 4/1973, despagubirea fiind cel mult o patrime din valoarea casei. Inainte de a pleca trebuia a pui casa “la punct”. Cei care o vanau doreau ca apartamentul sa fie in perfecta stare.
Astfel, marea parte a “despagubirii” se ducea pe curatirea, revopsirea, reamenajarea apartamentului in vederea viitorului ocupant. Ocupantii de rang inalt lua casele cele mai bune. Celelalte erau repartizate pe ochi si spranceana celor fideli, in primul rand celor care aveau un carnet. De care s-au lepadat dupa 21 decembrie 1989 … Dadeai semnatura, mai si plateai un ban din buzunar pentru renovarea casei, in cele din urma primeai pasaportul. Plecai cu un geamantan. Casa-contra-pasaport. Dupa ce treceai cortina de fier, rasuflai usurat. Inainte de frontiera se putea sa fii “intors din drum”. Dar nu reveneai in fosta proprietate caci acesta era deja ocupata. Punct. Ajuns in strainatate munceai. Munceai orice. Sa faci un ban. Sa trimiti celor ramasi acasa un pachet cu alimente, medicamente, imbracaminte, cafea, Nes, blugi … Ajutoare, ajutoare, ajutoare … La cutremurul din 1977, la inundatii … Au fost inselati. Asa au mers lucrurile, pana in ziua in care s-a umplut paharul chiar si pentru cei care pana mai ieri erau fideli si atasati regimului. Am sperat sa revenim la normal, la o ordine de drept. Am crezut ca tot ce fusese jecmanit, confiscat, “preluat”, adica: pamant, case, paduri, bijuterii, mobila, etc … va fi restituit celor in drept. Am crezut, ne-am inselat… am fost inselati. In mod aparent, formal, pentru imagine - cat de mult se tinea la “imaginea cosmetizata!” - s-a pus problema reglementarii “situatiei juridice a imobilelor preluate abuziv”. Legea 10/2001 declara ca imobilele au fost preluate abuziv. Aceasta nu impiedica refuzul de restituire a caselor, caci intre timp ele au fost vandute celor care de “buna credinta” le preluau pe sfert de pret. Astfel s-a creat nu numai o masa electorala partinica, dar si o zazanie interminabila intre “persoane indreptatite” cum spune legea 10/2001 si chiriasii deveniti proprietari pe casa altora. In celelalte tari din Europa rasariteana problema a fost rezolvata de mult, in mod satisfacator, convenabil. La noi, dupa 13 ani batem pasul pe loc. Procese interminabile, cu termene din ani in Pasti, recursuri in anulare, etc… Cearta, zazanie, ce zicea Herodot ?! Cine are interes ca sa fim slabi?! Legea 10/2001 prevede posibilitatea de restituire a caselor care nu s-au vandut. A renascut speranta de restituire a acestor case. Era firesc ca cei care au primit o “despagubie” sa o restitituie la valoarea actualizata a sumei primite. In sfarsit, dupa doi ani la 14 mai 2003 s-au publicat normele metodologice de aplicare a legii 10/2001. Una din masurile naszdravane ale acestor norme este asimlarea asa-zisei despagubiri a casei contra pasaport cu un “pret de vanzare”. In felul acesta, chiar daca adevaratul proprietar (“persoana indreptatita” zice Legea 10/2001) este gata sa ramburseze “despagubirea” reactualizata pentru ca sa i se restituie casa, Normele prevad ca cererea, solicitarea sa-i fie respinsa. Motivarea este genial de diabolica. Despagubirea nu se mai numeste despagubire. Despagubirea s-a transformat in “pretul” unui contract de vanzare care care cica ar fi fost “liber consimtit” pe baza “conduitei” celui care era gata sa plece chiar si numai in camasa, dar sa plece. Ca si cum cineva pleca de placere si voia sa-si vanda casa. Sa nu uitam ca, potrivit codului civil, lege organica reglementand regimul contractelor civile, vanzarea este un contract liber consimtit iar pretul este un element esential al contractului stabilit de comun acord. Vanzarea are la baza intentia de a instrana un bun in schimbul pretului stabilit intre parti si nu o suma plafonata stabilita de un organ administrativ. Cei care cereau un pasaport nu aveau intentia de a vinde ci doar de a pleca. A pleca pentru a fi liberi, pentru a fi respectati, pentru a ramane demni, pentru ca pozitia lor profesionala sa nu fie dependenta de apartenenta politica, pentru a avea o libertate de opinie si de miscare. Fara ingerinta regimului pana si in viata de familie. Dreptul de libera alegere a domiciliului este confintit prin Conventia de aparare a drepturilor omului.
Despagubirea prevazuta de decretul 223/ 1974 nu prevedea un pret liber consimtit, ci o plafobare fixata printr-o alta lege. Calificat ca abuziv, nu numai de legea 10/2001 dar si de Curtea din Strasbourg, decretul 223/1974 reinvie prin normele metodologice care transforma jecmanirea intr-un contract de vanzare “liber consimtit” spre a refuza restituirea casei chiar si in cazul rambursarii reactualizate a sumei primita cu titlu de despagubire.
Romani de peste hotare, unde va sunt prietenii? Deschideti-va ochii!
Dan Brudariu, avocat
|
|
