TRIBUNA NOASTRA

"Spune intotdeauna adevarul si nu va mai trebui sa tii minte nimic" (Mark Twain)

Magazin pentru romanii canadieni si nu numai, editat de Federatia Asociatiilor Romanesti din Canada

DIN SUMAR

Basile Gliga Paradoxuri... sau culmea ironiei

Marcel Anghel Romania si economia de piata

Timofei N. Mandru Pentru memoria de maine (partea a 3a)

Alexandru Lungu Intre doua lumi

Wladimir Paskievici Spre o reabilitare a lui Vintila Horia

Liliana Nicorescu Cronica de cafenea

Anca Fetea Discriminarea pozitiva

Marcela Trana Antilele

Petru Cotnareanu Investitia Imobiliara

ARHIVA

CRONICA DE CAFENEA

E o dimineata ploioasa si urata de toamna. Ajung mai devreme la scoala si, dupa ce imi fac proviziile la biblioteca, imi zic ca nu mi-ar strica o cafea - oricum mi-e si frig si somn. Aleg un cotlon mai linistit, scot o carte, vine si cafeaua, totul merge ca pe roate. Un metru mai incolo, un domn si doua doamne vorbesc de una, de alta...

El tocmai se intorsese din Europa de Est. Nu ma intereseaza; deschid cartea, gata sa-mi vad de ale mele. De alaturi insa, un cuvant vine sa ma scoata din universul exilului despre care - culmea ironiei! - cartea din fata mea incearca sa vorbeasca: cu inima cat puricele, las exilul deoparte si trag cu urechea - fara mari eforturi de altfel - la impresiile pe care Romania le-a lasat domnului de alaturi.

Cand aude de Romania, una dintre doamne exclama: “E o tara bogata!”. “Sa stii ca da!”, ii raspund in gand, insa in secunda urmatoare raspunsul lui cade ca trasnetul: “Riche, mon oeil!” Fara sa-i lase o clipa de ragaz, cealalta doamna intervine conciliant: “Cel putin din punct de vedere cultural, e o tara bogata!” Prins la colt, domnul e nevoit sa faca o concesie: “Fata de Bulgaria, da, e mai bogata.” “Bun si asa!” ii raspund cu naduf - tot in gand, fireste. Astept incordata ceva “dovezi” ale suprematiei culturale romanesti in Balcani. Degeaba... domnul nu intra in detalii; e limpede ca Cioran - Eliade - Ionesco - Brancusi - Enescu au devenit simple clisee: daca toata lumea zice ca-s buni, apoi sunt buni si, prin urmare, orice cetatean al lumii are dreptul sa spuna cu mana pe inima ca “romanii au o cultura mare”, chiar mai mare decat a bulgarilor...

As fi vrut ca discutia sa se fi oprit aici, insa domnul de langa mine e dezgustat peste masura de Romania si, fiindca amicele lui au inca o pozitie evaziva, omul trece la “probe”. Din cotlonul meu, arunc, intre doua guri de cafea, priviri, chipurile indiferente, catre doamne, ultima mea nadejde. Constat cu groaza insa, ca in numai cateva minute, pe fetele lor nu se mai citeste decat un dezgust din ce in ce mai accentuat. Din cand in cand, schimba priviri neputincioase -   s-au dat batute in fata evidentei... Plec ochii pe carte, hotarata sa-mi vad - pana la urma! - de ale mele. Dar parca pot? La ce bun sa mai citesc despre exil, cand, la un metru de mine, tara mea e facuta zob cu atata sange rece? Imi agat privirile de un televizor mititel, pierdut printre norii de fum din cafenea, si astept continuarea povestii. Inca mai sper sa aud si ceva de bine - poate ca si doamnele asteapta acelasi lucru, imi zic. Peste poate! La Bucuresti, in nu stiu care cartier, taranii circula cu carute cu cai - imaginati-va carute cu cai la Montréal! isi imbie domnul cele doua amice. “Oh!”, raspund ele ingrozite. Ca sa se incalzeasca, romanii taie copaci pe unde apuca - imaginati-va asa ceva la Montréal! vine a doua invitatie. “Oh, non!” vine prompt si raspunsul. Cand se toarna asfalt, autoritatile romane - spre deosebire de cele canadiene, care scapa usor (un panou e de ajuns) - trebuie sa puna de jur imprejur pietre - cam de un metru bucata, apreciaza domnul -, fiindca lumea calca peste asfaltul proaspat turnat. “Aïe! aïe! aïe!” suspina ingrozite doamnele. Pentru ele, e sfarsitul lumii. Incalzit, domnul intreaba viclean: mai vreti si alte exemple? Fara sa le lase sa se dezme-ticeasca, continua imperturbabil: in cazarma militara in care a tras peste noapte i-a fost atat de frig, incat a trebuit sa doarma imbracat (slava Domnului ca a scapat fara purici! rasuflu usurata); o taranca i-a vandut o branza relativ dubioasa (inevitabil, urmeaza paralela cu branza din Québec); vamesii romani i-au facut - la frontiera cu Ungaria - mizerii; o chelnerita i-a servit o halba de bere rasuflata; autobuzele, trenurile, metrourile intarzie; pretutindeni e mizerie, romanii sunt flamanzi si murdari, viata sociala e paralizata... Doamnele sunt epuizate, eu, ingrozita de imaginile apocaliptice tocmai descrise.

Ma intreb ce sa fac. Oare chiar pot sa fac ceva? Sa ma duc la masa lor, sa ma recomand politicos si, sub pretextul ca sunt romanca si ca discutia ma intereseaza - pe langa faptul ca una dintre doamne ma cunoaste “din vedere” -, sa incerc sa le arat ca Romania nu e numai asta? La ce bun? Chelnerita si taranca l-au inselat, vamesii l-au plictisit, romanii, cu menta-litatile si figurile lor impregnate de griji si de lipsuri, l-au ingrozit. Sunt impresiile lui, cu ce drept sa i le schimb?

Sa admitem ca am fi putut sta de vorba pentru cateva minute: ca cetatean al lumii civilizate - cum fara indoiala se considera -, m-ar fi ascultat pana la capat, dar tot la parerea lui ar fi ramas, sunt convinsa. Punctul meu de vedere i s-ar fi parut subiectiv, pe cata vreme al lui este obiectiv: eu nu mi-am vazut tara de un an, pe cata vreme el tocmai s-a intors de acolo. Si cum nivelul de trai al romanilor se deterioreaza de la o saptamana la alta, nu e greu de imaginat astazi socul occidentalului in fata a milioane de fiinte neajutorate, care-i inspira cand mila, cand sila.

E de prisos sa mai spun ca discutia la care asistasem din pura intamplare a rascolit in mine dureri mai vechi sau propriile mele revolte. Candva Cioran a scris despre Romania lucruri care inca il costa - fie pentru ca unii il citesc “unilateral”, fie pentru ca multi altii cred ca a iubi Romania inseamna doar a o lauda, a o iubi neconditionat chipurile. “Nu e mare lucru a iubi Romania din instict - scria Cioran in 1936; nu este un merit. Dar sa o iubesti dupa ce ai disperat total de destinul ei, imi pare totul. Si cine n-a disperat de destinul Romaniei niciodata, acela n-a inteles nimic din complexitatea acestei probleme si acela nu va fi angajat nicicand profetic in destinul acestei tari.” Din pacate pentru Romania zilelor noastre si “multumita” unei clase politice absolut iresponsabile, romanul de rand dispera, zi dupa zi, pentru destinul sau. Destinul tarii sale - e firesc si e de inteles - poate fi un subiect demn de discutie la o halba de bere cu amicii, bun de strecurat printre ultimele concedieri in urbe sau noile si tot mai irealistele preturi la una, la alta... La o alta scara, destinul Romaniei ramane, ca intotdeauna, un moft al jurnalistilor si al intelectualilor care, dupa ce ca nu pricep tainele politicii ori cum sa faci avere (ilegal, evident) peste noapte, baga oamenilor in cap tot soiul de fleacuri, de genul “soarta Romaniei”, “demnitate”, “corectitudine”, “un nivel decent de trai”, “comba-terea coruptiei” etc, etc. La mii de kilometri distanta de casa, intri intr-o zi sa-ti bei cafeaua - nu mai conteaza unde - si dintr-o data ai o presimtire clara ca o amintire: si peste 20 sau 25 de ani, cand copilul tau va citi linistit ziarul intr-o cafenea, va fi intotdeauna cineva, undeva pe aproape, care sa-si povesteasca ingrozitoarele peripetii intr-o Romanie complet epuizata si pierduta undeva la hotarele de est ale Uniunii Europene...

PRIMA PAGINA