TRIBUNA NOASTRA

"Spune intotdeauna adevarul si nu va mai trebui sa tii minte nimic" (Mark Twain)

Magazin pentru romanii canadieni si nu numai, editat de Federatia Asociatiilor Romanesti din Canada

DIN SUMAR

Basile Gliga Paradoxuri... sau culmea ironiei

Marcel Anghel Romania si economia de piata

Timofei N. Mandru Pentru memoria de maine (partea a 3a)

Alexandru Lungu Intre doua lumi

Wladimir Paskievici Spre o reabilitare a lui Vintila Horia

Liliana Nicorescu Cronica de cafenea

Anca Fetea Discriminarea pozitiva

Marcela Trana Antilele

Petru Cotnareanu Investitia Imobiliara

ARHIVA

SPRE O REABILITARE A LUI VINTILA HORIA

 Anul acesta se implinesc exact 100 de ani de cand Academia Goncourt acorda celebrul sau premiu literar anual celui mai bun roman de limba franceza aparut in decursul anului. Care dintre romanii din ultimele generttii stie ca in anul 1960 premiul Goncourt a fost acordat lui Vintila Horia - filozof, poet si romancier roman, nascut in 1915 la Segarcea si decedat la Madrid, in 1992 -, pentru superbul sau roman “Dieu est né en exil”, un jurnal apocrif al poetului Ovidiu care, exilat la Tomis, intuieste ca reinnoirea spirituala a Romei decadente va avea ca fundament valorile transmise de un profet numit Iisus din Nazaret?

Cei care eram atunci in strainatate am simtit un puternic sentiment de mandrie - un roman, premiul Goncourt! -, curand transformat intr-o puternica revolta cand am aflat ca aceasta numire a creat un imens scandal, provocat de comunisti care n-au putut sa accepte ca un aniticomunist notoriu sa primeasca acest premiu si care, fiind atunci extrem de puternici in Franta, au  creat o cabala infama contra lui Vintila Horia, acuzandu-l ca a fost legionar, nazist, antisemit si fascist. Campania lansata a fost atat de puternica si de bine orchestrata incat bietul om, dezgustat, a trebuit sa renunte la primirea acestui premiu, pentru a nu pune juriul Academiei Goncourt intr-o situatie delicata.

Treizeci de ani mai tarziu, Vintila Horia a dezvaluit, in revista Cuvantul Romanesc (in numarul din ianuarie 1991) detalile acestui complot condus de autoritatile romane de atunci. Pasajele cele mai importante din acest articol sunt prezentate alaturat. Le propun ca lectura comunitatii romane din Montréal, nu numai pentru a informa noile generatii asupra metodelor folosite de conducatorii comunisti pe de vremuri contra celor care reprezentau un pericol ideologic pentru ei, dar si pentru a propune o reabi-litare a acestei victime ostracizata de toata inteligentsia din acea epoca, ostracizare inca in vigoare...

Astfel, numele lui Vintila Horia nu apare in nici o encicopedie cunoscuta (Enciclopedia Britannica, Grand Larousse Illustré, Bordas sau in Robert des noms propres). Doar cateva mentiuni apar pe internet, de exemplu in Yahoo! Encyclopédie - Vintila Horia.htm

Gasesc ca aceasta ocultare este scandaloasa si consider ca trebuie facut ceva pentru a reabilita numele si opera unui autor deosebit, de care toti Romanii pot fi mandri. Independent de ce a putut la un moment dat gandi un tanar de 25-30 de ani intr-o perioada atat de tulbure din viata tarii noastre, talentul lui deosebit nu merita sa fie dat uitarii. Cititi “Dieu est né en exil” sau “La septième lettre. La lettre à Platon” sau “Journal d=un paysan du Danube”, sau inca, in spaniola, “Viaje hacia los cientros de la Tierra” si va veti da seama de importanta contributie pe care Vintila Horia a adus-o literaturii universale. Cititi articolul alaturat si veti vedea ce mare patriot era.

Cred deci ca a sosit momentul ca autoritatile romane de azi sa recunoasca manevrele scandaloase montate contra lui Vintila Horia de catre autoritatile de atunci si sa participe la o opera de reabilitare pentru ca numele lui Vintila Horia sa poata acompania, asa cum se cuvine, numele celorlalti scriitori de renume international din secolul trecut ca Cioran, Eliade si Ionesco. Pentru mine, este o datorie fata de Istorie.

Am intentia sa prepar un material necesar pentru a-l prezinta Academiei Goncourt care inca indica in palmaresul sau: “1960 - Prix attribué à Vintila Horia et non décerné à cause du passé politique de l=auteur inopinément révélé”, cu speranta ca adevarul sa fie restabilit. Cer concursul tuturor celor care vor putea sa ma ajute (Tel.: 01 514 733 7438).

Este si datoria fata de un om pretuit. L-am cunoscut pe Vintila Horia in 1948, la Buenos Aires. Aveam 18 ani si el 33. De la inceput mi-am dat seama ca era un om cu totul deosebit si superior celor din jur.  Traia greu acolo, ca atatia altii atunci. El si nevasta lui, Olguta, erau prieteni ai familiei noastre si ne vedeam regulat. Era interesat de fizica atomica, domeniul meu de studiu, si eu eram interesat de filozofie, pe care el o studiase. Nu discutam politica decat pentru a-i plange pe cei ramasi in tara. In 1959, a plecat in Franta pentru ca viata intelectuala din Argentina era prea redusa pentru dimensiunile lui. Dupa esecul cu Premiul Goncourt, s-a refugiat, a doua oara, in Spania. Ne-am reintalnit la Montréal prin anii ‘70 si am reluat discutia asupra interpretarii filozofice a postulatelor mecanicii cuanticeY In 1991, trebuia sa revina la Montréal, in calitate de conferentiar de onoare al Congresului ARA (American Romanian Academy of Arts and Sciences).  Cum starea sanatatii lui se agravase, nu a putut sa vina, dar mi-a trimis textul pregatit si m-a rugat sa-l citesc in numele lui. Ce amintire extraordinara, plina de emotii!

Pentru a termina, iata ce am scris despre el, in notele mele personale relative la prietenii nostri din Argentina:

J’ai laissé pour la bonne bouche les Horia.  Lui, Vintila, poète et philosophe, elle, Olguta, diplômée ès-lettres. Jeunes mariés au moment de la débâcle du front roumain en 1944 qui les a surpris à Vienne, ils furent internés par les Allemands. Après la fin de la guerre, les Horia descendirent en Italie que les deux, mordus de civilisation classique et amoureux de la période de la Renaissance, adoraient sans bornes.  Comme il n’y avait pas assez de travail là-bas, ils prirent, comme beaucoup d’autres, le chemin de l’Argentine.

Lorsque nous nous sommes rencontrés pour la première fois, nous avons tout de suite sympathisé. Vintila était un être fin, extrêmement cultivé - il parlait le français, l’allemand et l’italien sans accent -, d’une douceur exquise et extrêmement distrait, ce qui le rendait encore plus sympathique. Olguta (Y) aidait beaucoup son mari dans ses traductions, faisait de la couture à la maison et contribuait aux revenus de la famille en travaillant à mi-temps dans un bureau. Les deux étaient profondément chrétiens. Ils lisaient beaucoup de romans, d=essais philosophiques et de poésies, en langue originale.

Leurs revenus étant modestes, les Horia vivaient à l’étroit. Comme le jeune docteur Jivago, quand Olguta s=endormait épuisée, Vintila écrivait des poèmes et des méditations. Tout le monde les aimait et on ne pouvait pas se lasser de les écouter. Vintila décrivait le lieu de son enfance, les rencontres à l’université, les aventures en Allemagne, ses engagements de jeunesse qui l’ont vite déçu, la spiritualité des moines avec lesquels il avait partagé des jours entiers de méditation et de prièresY  Olguta racontait ses souvenirs d’enfance.  Nous étions fiers d=avoir des connaissances comme les Horia. Nous savions bien qu’un jour Vintila allait se faire reconnaître autrement que par des travaux de bureau mais nous étions loin de douter qu’il allait bientôt obtenir le prix Goncourt pour sa magistrale oeuvre “Dieu est né en exil”.

DUPA TREIZECI DE ANI

(Extrase dintr-un articol scris de Vintila Horia in revista Cuvantul romanesc, ianuarie 1991)

In Noiembrie 1960, Academia Goncourt dela Paris a atribuit premiul ei anual romanului meu “Dumnezeu s’a nascut in exil”. [Y] [P]resa franceza cat si cea europeana, cu o luna inainte, luase atitudine foarte favorabila montand un adevarat spectacol jurnalistic in jurul unui roman care nu era nici pornografic, nici de stanga, si care se bucurase dela inceput [Y] de o critica excelenta. [Y] In micul apartament in care locuiam [la Paris] intr’un cartier “rosu” dela marginea orasului, veneau sa ma viziteze in fiecare zi gazetari din toata lumea, ca si cum atmosfera creata in jurul cartii mele dadea tuturor impresia ca premiul Goncourt din acel an mi-ar fi fost dinainte asigurat. [Y] Rezistaseram “in cursa” asa cum se spunea, Henry Thomas, un scriitor dela Gallimard, si cu mine. Eram sigur ca jocul nu era decat un fel abil de a face publicitate in favoarea scriitorului francez, romanul meu nefiind altceva decat un fel de capcana exotica (un Roman scriind un roman in limba franceza, lucru care nu se mai intamplase in analele premiului). Pana la urma, la al patrulea tur, eu am obtinut sase voturi [din noua]. Lucrurile se intamplau pe data de 21 Noembrie.

In dupa amiaza aceleiasi zile, editorul meu [Fayard] organiza o mare primire la sediul editurii [Y], unde venisera sa ma intervieveze televiziunile, ziarele si posturile de radio din lumea intreaga. Catre sfarsitul acelei primiri, directorul editurii mi-a prezentat pe un gazetar francez care venea in numele Ambasadei romane dela Paris [Y] sa ma invite sa ma fotografiez cu reprezentantii diplomatici si, bineinteles, cu ambasadorul, pentruca evenimentul sa se inscrie astfel in cronica glorioasa a prezentei literare romanesti la Paris.  Raspunsul meu a fost negativ si felul in care l-am trimis la plimbare pe trimisul special al Ambasadei nu a fost deloc delicat si nici macar diplomatic. Am avut in fata ochilor, in acel moment, pe prietenii mei si pe toti intelectualii romani care zaceau in inchisorile comuniste, pe tot intinsul tarii si carora nu le-ar fi placut prezenta mea pe o fotografie reperista.

O saptamana dupa aceea, [Y] partidul comunist francez, de acord cu cel asa zis roman, declansa un atac impotriva mea, de o violenta putin obisnuita, situata oarecum pe linia atacurilor staliniste din vremurile bune ale partidului. Eram declarat legionar, antisemit, fascist. Articolul aparea pe prima pagina a ziarului L’Humanité, insotit de o fotografie. In aceeasi zi, gardurile si peretii din Issy-les-Moulineaux, cartierul in care locuiam, apareau acoperite de afise, acea  prima pagina din cotidianul partidului, care semana cu afisele din Far-West, cu fotografia banditului, deasupra careia figura in negru cuvantul “Wanted”. Devenisem, prin decret marxist, un urmarit, un criminal de razboi. Mihai Ralea, trimis al Securitatii dela Bucuresti, venise la Paris ca sa conduca abila campanie impotriva unui scriitor exilat care refuza sa colaboreze.

A fost epoca cea mai agitata din viata mea si cea mai incarcata de invataminte. Luam contact cu perfidia, cu miselia, cu lasitatea, cu minciuna, sub aspectul lor cel mai stralucit si mai nociv: intelectualitatea franceza, cat si cea occidentala, unita in cuget si in simtiri impotriva unui biet Roman exilat, vinovat de toate relele secolului. Totul descinzand in linie dreapta din gestul incapatanat de a nu fi mers la Ambasada, ca sa ma fotografiez cu asupritorii neamului romanesc. Fapt mai mult decat demonstrativ, secretarul general al Academiei Goncourt [Y] telefonase la Ambasada pe ziua de 20 Noembrie, ca sa ia informatii despre mine, informatii cum nu se putea mai favorabile, asa cum s’a spus mai tarziu, din partea consilierului de presa reperist, care, sigur pe neclintita prezenta a unei atitudini devenita traditionala (intelectualul trebuie sa fie un las) imi garanta puritatea politica in fata unei sigure posibilitati de a deveni, dupa decernarea premiului [Y] un amic al Ambasadei. Nu a fost asa, calculele au dat gres, deci bunavointa de pana atunci se transforma in cel mai inversunat atac.

In ce constau acuzatiile la care s’au aliat imediat glasurile cele mai autorizate ale presei franceze si europene? [Y] In primul rand pe faptul ca facusem parte din Garda de Fier. Lucru fals, pentruca niciodata nu am aderat la vreun partid. Eram membru inainte de razboi, al gruparii “Gandirea”, revista condusa de Nichifor Crainic, adversar al Garzii de Fier, deci tineretea mea militanta, ca sa zic asa, s=a desfasurat sub semmnul anticomunismului cel mai inversunat, insa fara ca acest fapt sa ma fi obligat la o adeziune politica. Fusesem rechemat, apoi, din postul de atasat de presa, la Roma, in Octombrie 1940, in momentul in care Garda de Fier venea la putere. Iar dupa caderea Garzii de Fier, mi-am reluat cariera diplomatica la Viena, sub guvernul Antonescu, pana in toamna anului 1944, cand, dupa armistitiu, am intrat intr-un lagar german, in timp ce legionarii formau un guvern la Viena, exact in aceeasi epoca. Am ramas in lagar, impreuna cu ceilalti diplomati romani din Germania, pana in Mai 1944 cand am fost eliberati de trupele engleze ale armatei a VIII-a.

In plus afirmasem intr=un articol ca Heinrich Heine fusese EvreuY Eu nu m’am suparat niciodata cand presa spaniola, cea italiana sau franceza spunea si spune despre mine ca sunt un scriitor de origine romanaY In ceea ce priveste un articol aparut in 1938, in care faceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primavara acelui an, cand timp de trei luni, am simpatizat cu national-socialismul. Mi-am dat repede seama ca ma inselasem, mi-am retras admiratia si am scris, de atunci si pana la sfarsitul razboiului, articole in care atacam principiile unui partid si ale unei ideologii cu care un crestin nu putea fi de acord. Am scris, tot in acea epoca, articole impotriva fascismului, intr’o vreme in care Mussolini isi manifesta simpatia pentru Ungaria. Daca as fi mers la Ambasada reperista, bineinteles, as fi fost iertat si nimeni nu si-ar fi adus aminte de scurta mea perioada nazista. Cu toate riscurile [Y], am preferat sa raman fidel  mie insumi. Din aceasta fidelitate, impotriva tuturor furtunilor pe care dusmanii omenirii le-au dezlantuit impotriva mea, imi e tesuta soarta. In acest fel, mi-am transformat de al inceput exilul intr’o cautare permanenta a adevarului, lucru pe care-l oglindesc cartile mele din totdeauna.

[Y] presa a continuat sa se ocupe de mine, in acelasi fel conformist si miselesc. Un cotidian dela Paris publica intr=o dimineata, o fotografie a mea in fata unui crematoriu.  Dedesubt scria: “Vintila Horia in fata unui cuptor in care in timpul razboiului arunca pe Evrei in flacari”. In acel timp eu ma aflam prizonier, intr=un lagar nazist. [Y]  [Am ramas la Paris] pana in preajma Craciunului, raspunzand cu inversunare intrebarilor presei. Faceam in mediu cam douazeci de interviuri pe zi. Cand ma intorceam seara acasa, rupt de oboseala, gaseam zece gazetari pe scari, asteptandu-ma. Ii pofteam inauntru, sotia mea le prepara cate o ceasca de cafea si continuam sa raspund. Multe din acele raspunsuri erau falsificate, corectate, intoarse pe dos, astfel incat imaginea mea, de fascist fioros, sa iasa cat mai caricaturizata si mai antipatica. [Y]

Ma aparam cum puteam impotriva acelor atacuri care porneau din aceeasi vizuina blestemata, nu mai dormeam, nu mai mancam, ajunsesem la limita tuturor puterilor. Ma consolau miile de scrisori pe care le primeam din toata Franta, scrisori in care bunii oameni de rand, cititori ai cartii mele, isi cereau scuze in numele Frantei pentru nedreptatea ce mi se facea. [Y] Mi-am dat seama atunci cata distanta se crease intre sufletul onest al unui popor si acea inselaciune in proza si in imagini care duceau incetul cu incetul Franta catre dezastrul socialist in care i se zbate astazi sufletul. Multe, intr=adrevar, am invatat atunci.

[Dupa ce s-a dovedit ca Mihai Ralea, organizatorul campaniei impotriva mea avea un trecut fascist], atacul organizat de Ambasada reperista la Paris lua sfarsit [dar comunistii nu m’au iertat niciodata].

Cartea mea a devenit imediat un fel de stindard. Succesul ei nu a incetat, dupa treizeci de ani, de a fi prezent intr’o tara sau intr’alta. [Y] Acum a aparut si acasa, asa cum era logic sa se intample, asa cum lasa sa se inteleaga nu numai figura de rezistenta a lui Ovidiu, exilatul dela Tomis, dar si intreaga mea opera literara, dirijata pe dinauntru catre o eliberare care nu e numai cea interioara. Libertatea este calauza tuturor personajelor din cartile mele care incearca sa modifice catre cunoastere sufletele chinuite, si fericite in acelasi timp, ale eroilor mei, reali sau inchipuiti. In acelasi fel, sub aceeasi lumina, am incercat sa conduc constiintele studentilor mei catre acelasi port. O Romanie eterna, zguduita de tragedii, insa modelic instalata intr’un viitor uman liber si fericit, mi-a fost intotdeauna ghid privilegiat.

Dupa treizeci de ani dela acel scandal modificator, care mi’a aratat clar catre unde trebuia sa=mi dirijez pasii destinului, imi dau seama ca nimic gratuit nu se intampla in viata si ca acea suferinta si acea deziluzie nu faceau decat sa ma indrepte, inca odata, catre mine insumi. Catre acel loc intim si ascuns, profund inradacinat in fiinta mea, in care eul meu scriitoricesc a ramas intotdeauna infipt in pamantul esential in care se nascuse.

PRIMA PAGINA