TRIBUNA NOASTRA

- ANALFABET: du grec analphabêtos, "qui ne sait ni A ni B"; "qui ne sait ni lire ni écrire"
- EMIGRANT: Quitter son pays pour s’installer dans un autre. (cf. Larousse)

Cu mare grija, folosind cunostintele acumulate, cat si dictionarele de care dispun, intocmesc intr-una din zile o cerere si ma prezint la o oferta de angajare. Sunt primit cu amabilitate, cu zambetul nelipsit si protocolar al consilierului in interviuri, caruia ii inmanez pretiosul document. Vazand atmosfera, rasuflu usurat si ma asez pe scaunul ce-mi fusese indicat. Privesc cu atentie in jurul meu (un ochi avandu-l asupra consilierului) si raman uimit de curatenia si de ambianta placuta din incapere.

Dupa cateva clipe, atentia imi este atrasa de “zambetul” (acum cu alta nuanta) aparut in coltul gurii consilierului ce aproape terminase de citit cele cateva cuvinte scrise de mine cu efort maxim. De ce oare lectura o fi durat asa de mult? In cap imi vin o multime de ganduri. Incerc sa fac o ordine sumara. Oare ce gandeste el? Dar eu? Recapitulez. Consilierul a asezat intre timp cererea mea in dreapta lui si m-a asigurat ca dupa ce discuta cu patronul imi va da un raspuns. “Treceti peste 3-4 zile”, a mai adaugat.

Gandurile lui: “La ce sa-l folosim pe asta, nici sa scrie corect nu stie!?”

Gandurile mele: “Omule, lasa scrisul! De ce nu ma prezinti patronului sau celui insarcinat cu angajarea? Aratandu-va ce pot, am putea sa arboram aceleasi zambete de amabilitate si amicitie, intrucat, daca tu nu esti, parintii tai sunt in mod sigur imigranti ca si mine. Faptul ca te-ai nascut aici si ca vrand-nevrand ai invatat cel putin sa scrii si sa citesti, iti da oare dreptul sa te socotesti superior mie? Care ar fi diferenta dintre noi daca ne-am “intrece” in cunostinte generale sau daca am face un test legat de meseria mea, care se gaseste pe listele de imigrare?” Erau numai gandurile mele...

Stiu ca masurarea cunostintelor a fost facuta la aprobarea emigrarii, cu mare grija, dar nu inteleg intru totul de ce trebuie sa ai rabdare si sa muncesti pentru a capata “experienta canadiana”?

Experienta da, toti avem nevoie de o oarecare experienta, dar cunostintele acumulate nu sunt oare universale? Oare nu pot sa acumulez experienta in timp ce-mi desfasor activitatea in domeniul calificarii mele, chiar pe pozitia de “incepator” pentru un timp? De ce regula este alta?

Odata ajuns si instalat, ai ocazia sa “profesezi” prima meserie ce ti se ofera, folosind cel mai uzual cuvant: “MOPUL!” Dar daca, tu, imigrantule, ajungi intr-o asemenea situatie, dovedeste ca poti s-o faci si pe asta si urmeaza-ti cursul existentei, fiindca vei ajunge in mod sigur la nivelul pregatirii tale si in scurt timp precis vei fi apreciat de patronul tau. Chiar daca lucrul cu mopul nu este placut. Totul poate sa-ti fie luat, dar ce ai in cap si in mainile tale, numai Bunul Dumnezeu iti poate lua. Deci curaj, incredere si credinta!

Dupa un timp, care poate fi mai scurt sau mai lung, cand ai sa intri sau ai sa iesi din institutia respectiva, unde acum esti apreciat la justa ta valoare, si ai sa-l vezi pe cel ce te-a primit prima data cat de mic se face si cat de mic este, nu te lasa prada aminti-rilor, zambeste-i curat si priveste-l drept in fata (s-ar putea sa-i foloseasca urmatorului venit).

Au trecut cativa ani si am inceput sa-l vad in marime naturala pe consilierul ce m-a primit. Nu-i port pica. De unde sa stie el prin cate am trecut multi dintre noi!? Nu pot sa nu-mi exprim mania gandindu-ma la anii de scoala, cand totul se limita la invatarea limbii ruse (urmare careia unii au ajuns “mari”). Doamne, cate zeci de foi am umplut cu minuscule cuvinte in limba rusa, pe care profesorul ma obliga sa le scriu de cate 300 de ori pe fiecare! Ce scurte erau noptile! Oare de ce nu mi-au ramas in cap acele cuvine? A fost o vreme, dupa 1948, cand, daca incercai sa inveti in particular limba franceza sau engleza, erai considerat “burghez”, eticheta care atragea dupa sine numai necazuri si frustari. Cei ce astazi conduc destinele tarii noastre se feresc “ca dracul de tamaie” sa nu cumva sa se spuna adevarul despre acele vremuri.

Sa mai luam un caz. Emigrezi ca medic. Ajuns aici, normal si fara discutie, nu ti se poate oferi un post de medic. Dar cine pierde si cine castiga, daca pana faci pregatirea necesara (circa 4 ani, taxe etc.) esti lasat pe mana celor care nu-ti ofera decat mopul? Daca tu, medicul, ai fi fost incadrat intr-un spital pe un post inferior celui de medic, Canada completandu-si in acest fel lipsa acuta de personal medical, iar tu, imigrantule, capatai experienta de spital de care ambii aveti nevoie in viitor, nu ar fi fost un real castig pentru amandoi? Cine oare ar trebui sa inteleaga si sa indrepte acesta situatie, care este valabila pentru mai toate profesiile, si sa lupte pentru indreptarea ei, atat aici cat si in tara?

Am intalnit si romani realizati care mi-au zis: “Pe mine cine m-a ajutat acum 20 de ani?” Asa este, dar de atunci au trecut 20 de ani! Situatia este cu totul alta. Cine sa mai aiba grija si de tanarul imigrant? Un patron de origine romana mi-a spus: “orice lucrare am de realizat, in primul rand imi solicit compatriotii. Am o mare bucurie atunci cand pot sa-i ajut si sa le ofer un ban, atat de necesar.”

Dar ce ne facem cu acei “compatrioti” care, odata ajunsi undeva sus (este meritul lor, pentru care nu putem decat sa-i felicitam) nu accepta sa-ti mai vorbeasca in limba materna (nici chiar cand sunteti “tête-à-tête”), care refuza sa te vada, chiar in zi de audienta, preferand sa-ti raspunda prin secretara? Ii mai poti numi compatrioti? As vrea sa cred ca nu sunt multi si sa va fe-reasca Dumnezeu sa-i intalniti! Sau cum poate fi apreciata afirmatia “hai mai incolo, astia vorbesc romaneste?” Totul are o li-mita, dar nu pentru toata lumea.

Am cerut audiente unora dintre compatriotii nostri, oameni cu merite si realizari deosebite (profesori universitari, membri ai Academiei Romane, patroni etc.), oameni foarte ocupati, dar care, atunci cand i-am solicitat, au acceptat sa ma primeasca! Convorbirile s-au desfasurat intr-o atmosfera deosebit de placuta si eficienta (ca-n familie). Mai mult, dupa un timp, m-au cautat la telefon si s-au interesat de modul in care au decurs cele discutate, neuitand sa-mi spuna: “cand mai aveti probleme, nu ezitati!”.

Am intalnit la Montreal un medic roman din Sibiu, in excursie, care, dupa o mica discutie mi-a zis: “iata adresa mea, de treci prin Germania si ai nevoie de ceva, CAUTA-MA!”

Acestia sunt intr-adevar oameni mari! Cinste lor! Daca aveti sansa sa-i intalniti, respectati-i! Merita si, de veti putea, faceti ca ei!

Eu am incercat sa trag un mic si neinsemnat semnal de alarma. Las celor cu putere si cu mai multa pricepere cale libera in crearea unor conditii mai normale pentru tanarul imigrant roman, pentru comunitatea romaneasca.

Oameni buni, spuneti-le celor ce vor sa emigreze, chiar daca nu va sunt rude sau prieteni, ci numai cunostinte, sa nu faca acest pas pana nu se documenteaza temeinic! Spuneti-le ca fara limba engleza si franceza, vorbite, scrise si citite cel putin la nivel de “incepatori”, vor trebui sa fie multumiti daca la sosire li se va mai oferi mopul! Nu este suficient sa fii stapan pe meseria ta, este necesar sa poti demonstra acest lucru si in limba tarii care te adopta! Varianta cursurilor pentru invatarea limbii, platite de catre stat, nu este cea mai buna (fiind mai degraba o mare pierdere de timp in integrarea tanarului sosit pe aceste meleaguri). Daca esti stapan pe meseria ta si pe limba franceza (sau engleza, dupa caz), intr-adevar poti sta la discutie de la egal la egal cu cel din fata ta, indiferent de functia si de marimea acestuia.

Au sosit si continua sa soseasca tineri cu un inalt nivel de cunostinte. Oameni adevarati. Ii rog pe aceasta cale pe cei ce cred ca pamantul se va sfarsi odata cu ei sa-si infranga aceste orgolii si sa intinda mana frateste celor nou veniti. Suntem in Montreal peste 30.000 de romani, suntem o forta, iar Canada apreciaza meritele multora dintre noi. Multi dintre noi si-au realizat aici visele, ca de exemplu fratii Christine si Thomas Ichim, medici, cetateni canadieni de origine romana, celebri pentru lupta lor impotriva cancerului si decorati cu medalia de aur pentru realizarile lor. Iata ce posibilitati vi se ofera, voua, tinerilor, si nu numai, daca munciti serios.

Am vazut pe placa de inmatriculare a unei masini dintr-un stat american urmatoarea inscriptie: “LIVE FREE OR DIE!” E un vis strabun al natiei noastre, nerealizat inca.

Poate ca voi il veti realiza! Curaj si bafta!

Sa credem si sa speram in locul pe care-l merita sub soare fiecare dintre noi!

Constantin DITESTI