TRIBUNA NOASTRA

Stau la masa, la Brad, in singurul restaurant din oras care serveste mancare calda (celelalte sunt pizzerii!), si vorbesc cu vecinul meu. Aici, cu oricine vorbesti, mai devreme sau mai tarziu, discutia tot se va invarti in jurul problemei aurului, fie si pentru ca restaurantul este situat peste drum de “Muzeul Aurului”, singura atractie turistica a orasului.

Dar sa-l ascultam pe interlocutorul meu!

“La mina din Dealul Ungurului era proprietara o frantuzoaica, pana in anii ‘40. Locuia in Franta si venea odata la doua luni sa-si ia aurul. Pentru ca aurul, la noi, se gasea chiar la suprafata! Bunica mea imi spunea ca pe atunci oamenii ieseau la “cules aur” o saptamana si pe urma nu lucrau o luna. Cei mai descurcareti transportau aurul, ca sa-l vanda. Cei mai simpli gaseau minereul, il spalau cu “trocul”, un fel de faras, care separa aurul de piatra, pe urma il topeau intr-un mojar, pana obtineau o “galca” de aur.

Mai riscant era sa-l scoti din zona. Numai ca cei mai iuti la minte gasisera o metoda: faceau un nod la batista, in care ascundeau aurul. Cand treceau pe langa politist, scoteau batista si se stergeau de sudoare, ca tot ii treceau toate apele. Si politistii nu vedeau nimic!

Cam odata pe luna luau trenul pana la Arad, unde se duceau la adrese bine stiute. Acolo gaseau jidani care cantareau aurul, ii masurau continutul si plateau imediat va-loarea. Erau oamenii cei mai isteti care faceau treaba asta. Cea mai buna dovada e ca, pe urma, unchiul meu a fost sef contabil ani de zile.”

Asta a fost odata! Pe vremea aceea societatea “Mica”, localizata la Brad, producea, numai ea singura, cam 3,5 T de aur pe an! Ca sa nu mai vorbim de cautatorii individuali, care spargeau piatra si spalau aur in toate satele din regiune. Numai la Brad functionau mai bine de 300 de steampuri (piue de spart piatra).

De altfel, “Muzeul Aurului” din Brad descrie foarte bine aceasta istorie. “Muzeul Aurului” e un fel de-a spune, pentru ca el este, probabil, singurul muzeu din lume care n-are firma si nici nu face publicitate ca sa atraga vizitatorii.

De fapt, este colectia de exponate care a apartinut societatii miniere inca de acum un secol. Incet-incet, s-au adunat exponate tot mai numeroase, asa ca “expozitia” a fost mutata in pavilionul directiei, unde azi ocupa tot parterul. Jumatate din muzeu povesteste istoria minelor de aur din regiune, cealalta parte este o colectie de minerale din toate colturile pamantului.

Daca aceasta colectie exista, este in mare parte datorita lui Grigore Verdet. Inginer de mine, astazi la pensie, el locuieste in regiune din 1963. Chiar si azi, el consacra cea mai mare parte din timpul de care dispune ca sa prezinte vizitatorilor colectiile muzeului. Cand prezinti un “muzeu al aurului” tentatia de a insista asupra aspectelor senzationale ale acestei activitati e foarte mare. Nu este nici pe departe opinia ghidului nostru! Prezentarea lui este sobra, ai zice seaca. Numai cand il intrebi despre tot felul de detalii, remarci pasiunea care-l mistuie. Si stie multe! Mult mai mult decat povesteste vizitatorului grabit sau elevilor din scolile locale, iesiti “la plimbare la muzeu”.

Asa poti afla, de exemplu, istoria exploa-tarilor miniere locale din perioada comunista. Bineinteles, de cum s-a instaurat pu-terea comunista, minele de aur au trecut direct in administratia partidului. Minele de uraniu erau controlate direct de Securitate. Acolo se lucra cu detinuti politici, in conditii deosebit de grele. Rusii au stat acolo pana in 1962. Haldele ramase au fost betonate si "acum nu mai este nici un pericol".

Din pacate, din acea perioada intensa a productiei de aur nu mai ramane nici o marturie. Majoritatea exponatelor din muzeu dateaza dinainte de razboi: un bolovan care a dat la iveala o sectiune in care aurul nativ reproduce harta Romaniei Mari, o formatie de aur nativ sub forma unei crengute de brad, un fir de borangic pe care s-au insirat perle de aur. In diferite vitrine sunt expuse marturii ale istoriei exploatarii aurului de-a lungul timpurilor. De exemplu, stramosul castilor de miner de azi era o simpla palarie de fetru, inmuiata in untdelemn si imbibata cu praf de minereu, care o transforma intr-un adevarat coif protector.

Tot aici poate fi admirata ingeniozitatea minerilor care incercau sa scoata din mina orice piatra care continea o pepita de aur. O desaga, utilizata pentru transportul hranei, facuta din bucati de piele cusute intre ele, ascunde de fapt un fund dublu, unde putea fi strecurata o pepita.

Cel mai uimitor este ghemotocul de carpe murdare expus pe o etajera. El e facut, de fapt, din fasii de panza unse cu seu, care invelesc o pepita de 10 sau 12 cm lungime si 7 sau 8 cm latime pe care o strecurau in anus, singurul loc unde nu puteau fi cercetati. In general, aceste pietre erau scoase din mina de copii, care lucrau cot la cot cu parintii lor. Pentru a se obisnui cu acest procedeu, ei se antrenau, introducandu-si in anus gatul unei sticle!

In secolul XIX exploatarea minelor de aur din regiune a dus la crearea unei organizatii “sui generis”, tipica zonei. Minerii lucrau in echipe, scoteau minereul din galeriile sapate si, odata ajunsi la lumina zilei, imparteau rezultatul obtinut. Pe urma il duceau la steamp, unde, fiecare pe contul lui, il prelucra, ca sa scoata aurul. Asa se face ca in regiune erau aproape 400 de steampuri, toate particulare.

Minerii, care stiau cat de periculoasa era munca lor, erau in acelasi timp superstitiosi si inconstienti. Se povesteste ca pe la 1780, un miner, numit Mihaila Ghita, a visat ca un inger i-a spus ca va gasi mult aur, dar ca trebuie sa utilizeze parte din banii castigati pentru a construi biserici. A doua zi a gasit o vana importanta si, de frica acestui vis, a construit sapte biserici in sapte ani, la Rosia Montana, la Vartop, in Carpinis, la Giuruleasa, in Mogos.

Minerii din acea vreme stiau si sa se distreze: targurile se tineau lant, iar carciumile cu lautari erau nenumarate. Se spune ca atunci cand un miner gasea o pepita sau o vana de aur importanta facea cinste tuturor celor din echipa. La sfarsitul sarbatorii, cand trebuia sa se intoarca in satul lui, inchiria cinci trasuri: in prima isi punea palaria, intr-a doua uneltele de lucru, intr-a treia calatorea el, intr-a patra lautarii si in ultima, prietenii !

Astazi insa aurul nu mai e ce a fost odata!

Ceausescu a incercat prin anii ‘70 sa incite oamenii sa redevina cautatori de aur, dupa atatia ani in care era un pericol chiar si sa vorbesti despre acest subiect. Rezultatul a fost nul! Poate si pentru ca aurul se gaseste tot mai greu. De multa vreme deja haldele lasate de pe vremea romanilor contin mai mult aur decat galeriile de fond.

Toate aceste informatii au fost adunate de-a lungul anilor, la inceput din intamplare (tatal meu, inginer de mine, cu studii de specialitate in Franta, inainte de razboi, a vizitat mai toate minele din tara in cadrul functiei sale de director in Ministerul Minelor, responsabil cu protectia muncii, in anii ‘49-‘50) si mai apoi de maniera siste-matica (in cadrul functiei mele de coordonator, in ultimii zece ani, al exportului unor produse utilizate in industria miniera spre mai bine de 60 de tari din lume).

Era deci normal sa ma intereseze si chiar pasioneze proiectul “Rosia Montana”, despre care citisem nenumarate articole, atat in presa romaneasca, cat si in revistele de specialitate internationale sau in comunicatele polemice aparute pe Internet.

Asa ca am decis sa-mi fac o parere proprie, in limita timpului si mijloacelor pe care un particular le poate aloca unei actiuni atat de vaste si, mai ales, care pune in joc interese materiale enorme, deci dezlantuie pasiuni tot atat de exagerate.

M-am hotarat sa merg, deci, la fata locului, sa incerc sa vorbesc liber cu oamenii din regiune, fara nici o “recomandatie” speciala sau vreo referinta la ideea publicarii unui articol pe acest subiect. N-am ascuns insa nimanui faptul ca lucrez in acest domeniu si ca am o oarecare experienta in ce priveste realizarea unor proiecte asemanatoare.

Dar, mai intai, am incercat sa ma documentez asupra faptelor privind istoria locului, pentru ca, spre deosebire de celelalte proiecte similare din Peru, Argentina, Uruguay sau Noua Zeelanda, la Rosia Montana este vorba de o regiune cu o traditie miniera de mai bine de 2000 de ani, poate cea mai veche din lume sau, in orice caz, din Europa.

SCURT ISTORIC

In regiunea Muntilor Apuseni aurul a fost exploatat inca din vremea dacilor. Aurul, fierul si argintul au reprezentat dintotdeauna o bogatie importanta a zonei. Nu intamplator acest masiv al Carpatilor poarta numele de Muntii Metaliferi!

Daca din perioada dacilor ne-au ramas multe obiecte de aurarie, din epoca romana ne-au parvenit si multe informatii asupra metodelor de exploatare a zacamintelor si asupra vietii de toate zilele din regiune.

Se stie ca, in mare parte, cucerirea Daciei de catre romani s-a datorat dorintei imparatului de a captura tezaurul dacilor si de a controla productia de aur. Intr-adevar, Traian nu a fost dezamagit, pentru ca, dupa cum afirma Jérome Carcopino in cartea sa “Viata cotidiana la Roma in perioada Imperiului”, el ar fi rechizitionat mai bine de 150 T de aur si 350 T de argint, ceea ce i-a permis sa suprime in intregime, timp de doi ani, impozitele din tot Imperiul Roman.

Zona aurifera a fost transferata din primele zile ale ocupatiei in administratia directa a imparatului, organizatie diferita de restul provinciei, si exploatarea aurului a inceput imediat “chiar in timpul lui Traian, dupa cate se pare” dupa cum spune M. Machea in cartea sa “Viata in Dacia Romana”. Munca in mine era realizata de sclavii imperiali, administratia de catre liberti, iar conducerea era incredintata unui functionar numit “procurator aurum”, ce depindea direct de imparat.

Se stie ca exploatarea aurului implica eforturi atat de mari, incat nu rareori sclavii, condamnatii sau copiii care o executau ajungeau sa-si “doreasca cu bucurie moartea care este preferabila vietii”, dupa cum spune Diodor din Sicilia.

Stralucirea aurului dac a atins insa tarmuri nenumarate. Se pare ca minereul din regiunea Muntilor Apuseni are un continut de argint neobisnuit - de 18% - ceea ce il face sa fie usor de recunoscut, oriunde este intalnit in forma nativa. Au fost gasite astfel de concentratii chiar si in bijuteriile regilor Greciei antice sau in mormintele faraonilor din Egipt.

In ceea ce priveste zona Rosia Montana, devenita sub romani Alburnus Maior, ea a cunoscut o dezvoltare exceptionala. Orasul se gasea pe o deviatie a drumului care unea Apulum (Alba Iulia) cu Ampelum (Zlatna), urmand cursul raului Ampoi. Reputatia istorica a orasului a fost intarita de o descoperire arheologica esentiala in anii 1786-1855. In galeriile de mina ramase din epoca romana au fost descoperite 25 de tablite de lemn cerat cu inscriptii redactate in limba latina cursiva. Ele comenteaza activitatea epocii, prin acte de vanzare/cumparare, contracte de munca, conventii de asociere, note de plata pentru diferite manifestari etc. Cea mai veche dintre aceste tablite, datata din anul 131, care este si cel mai vechi document scris existent in Romania din epoca romana, consemneaza un contract de munca din minele de la Alburnus Maior.

Tot din aceasta epoca dateaza si diferite necropole din care, despre cea descoperita in ultimii cinci ani, cu ocazia cercetarilor arheologice intreprinse ca urmare a lansarii proiectului “Gold Corporation”, se spune ca ar fi cea mai vasta din Romania.

Lucrarile de cercetare realizate de arheologii romani, in colaborare cu cei veniti de la Universitatea din Toulouse “Le Mirail”, au fost sintetizate in doua volume de mai bine de 500 pagini fiecare, cel care se refera la rezultatele anului 2001 fiind publicat de curand, cel referitor la anul 2002 fiind in curs de editare.

Dupa cum afirma societatea “Gold Corporation”, 2 milioane de dolari au fost cheltuiti din fondurile societatii pentru realizarea acestor cercetari, care vor continua, in principiu, inca cel putin 10 ani.

Dupa retragerea puterii romane din Dacia, eveniment care coincide cu declinul imperiului, aurul din Transilvania a fost utilizat pe scara larga de popoarele migratoare, care au lasat nenumarate tezaure, intre care care cele ale vizigotilor (Tezaurul de la Pietroasa).

Unii istorici afirma chiar ca renasterea economica a Imperiului Bizantin in epoca imparatului Constantin se datoreste, in parte, avantului financiar dat de accesul la exploatarile aurului din Transilvania, materializat prin crearea unei monede “forte”, asa-zisul “solidus”, ce va continua sa fie o unitate de referinta de-a lungul intregului Ev Mediu.

Incepand din 1491, cand Abrudul devine “oras liber”, impreuna cu zona inconjuratoare, care include si paraul Rosiei, dispunem de informatii mai numeroase privind istoria regiunii.

Etapa urmatoare, cand Principatul autonom al Transilvaniei este atasat Imperiului Austriac, corespunde unei cresteri insemnate a productiei de aur si s-a materializat prin deschiderea uneia dintre cele mai importante galerii din Rosia Montana, paralela cu paraul Rosia.

Din secolele XVIII si XIX dateaza cea mai mare parte a constructiilor “Centrului civic” din Rosia Montana (case, biserici, localuri administrative), clasate azi ca “Patrimoniu istoric”, dar care se afla azi intr-o stare jalnica. Uneori nu se mai pastreaza decat ruine, fatade sau constructii abandonate de multa vreme de locuitorii orasului.

Dupa unirea Transilvaniei cu Romania, in 1924 a fost promulgata “Legea minelor”, care decidea proprietatea statului asupra bogatiilor subsolului si impunea producatorilor de aur sa vanda aurul obtinut Bancii Nationale, care il cumpara la cursul international. Parte din intreprinderile de stat au devenit societati pe actiuni, in care statul avea o anumita participare. Insa micile intreprinderi de extragere a aurului din zona Muntilor Apuseni puteau ramane independente, formate fiind din producatorii individuali sau din asociatii create pentru exploatarea minereului, dupa ce obtineau un permis de lucru intr-o arie bine definita, luata in arenda pentru cincizeci de ani. Metalul obtinut trebuia insa sa fie vandut Bancii Nationale, indiferent de concentratia obtinuta, de cele mai multe ori foarte nere-gulata, datorita utilizarii metodelor artizanale.

Avantajul acestui sistem, destul de liberal, era ca incita numerosi locuitori ai regiunii sa caute aur si, datorita cheltuielilor de exploatare scazute, sa obtina un produs competitiv pe piata internationala. Rezultatul a fost ca, in anul 1938, la Rosia Montana si in Bucium, s-au inregistrat 645 producatori de aur, care au vandut productia lor Bancii Nationale, reprezentand 162 kg de aur metalic si 26 kg de concentrat.

Perioada 1933-1944 a fost “epoca de aur” a productiei metalului galben, cand societatile de stat s-au modernizat, introducand utilizarea energiei electrice, produsa, in general, prin mijloace hidraulice. Micii producatori de aur, care erau mai bine de 440 la sfarsitul razboiului, si-au continuat insa activitatea cu metode artizanale care, foarte repede, au devenit nerentabile. Asa se face ca la sfarsitul anilor ‘40 numai un sfert din mine mai erau inca in activitate.

In acea perioada se considera ca o mina de aur nu poate fi rentabila decat atunci cand concentratia aurului este mai mare de 7g la tona de piatra extrasa. Pe atunci, in regiune, era mai rentabil sa exploatezi haldele ramase din vremea romanilor decat sa prelucrezi piatra adusa din fundul galeriilor. Astazi se considera ca o mina de aur este rentabila incepand de la o concentratie de 0,7g aur la tona de piatra extrasa! Insa, bineinteles, metodele de exploatare si tehnica extragerii aurului s-au schimbat radical.

Dupa nationalizarea intervenita la 11 iunie 1948, in ciuda introducerii muncii fortate si a metodelor Securitatii, de care depindea direct exploatarea aurului din Muntii Apuseni, productia a scazut.

Conditiile de exploatare erau din ce in ce mai dificile, ceea ce a exacerbat conflictele locale. Dintotdeauna a existat o mafie care controla dreptul de a lucra in mine si cu care de cele mai multe ori trebuia sa te intelegi, daca nu voiai sa ti se intample vreun bucluc. Insa pozitia cea mai delicata era cea a inginerilor, care aveau raspunderea bunului mers al lucrarilor, a realizarii planului, dar si responsabilitatea in caz de accident. Cum lucrarile de asigurare ale galeriilor, prin instalarea proptelilor de lemn faceau sa se piarda multa vreme, minerii aveau tendinta de a le expedia in graba, pentru a nu pierde vremea si a obtine randamentul cel mai mare, care determina leafa, la sfarsit de luna. Asa se facea ca deseori izbucneau conflicte intre mineri si ingineri privind realizarea lucrarilor de protectie in subte-ran.

Cand un inginer nou venit incerca sa-si impuna autoritatea, minerii il lasau la inceput sa faca ce vrea. Dupa catava vreme, pe cand el era la lucru, sotia lui primea vizita unor oameni care ii aduceau un porc taiat de vreo 250 kg, spunandu-i ca sotul ei l-a comandat. Oricat ar fi refuzat ea, oamenii lasau porcul si plecau. Dupa cateva zile, cand in fundul minei izbucnea cate un conflict privind lucrarile care trebuiau executate, cate un miner il lua deoparte pe inginer si ii soptea la ureche: “250 kile de porc”.

Dupa traditie, toti cei care lucrau in minele de aur aveau o “rezerva”, mai mult sau mai putin importanta de metal pretios, ascunsa in casa. Catava vreme dupa instaurarea pu-terii comuniste, autoritatile au cerut ca fiecare detinator de aur sa declare si sa cedeze statului “rezerva” lui de aur, garantand, bineinteles, secretul operatiei. Insa nu rareori, cand se isca cate un conflict in mina, inginerul auzea cate un muncitor care ii soptea: “trei kile de aur!” Si cum fiecare pusese deoparte o mica “rezerva”...

Autoritatile comuniste au incercat tot felul de metode pentru a recupera nivelul productiei de aur din trecut. Tot atunci s-au pus bazele catastrofelor ecologice ale caror consecinte se pot constata si azi.

In 1977 a inceput decopertarea zonei Rosia Montana si a inceput exploatarea la suprafata a resurselor aurifere. Atunci a fost aruncat in aer “Scaunul Imparatului”, formatie minerala caracteristica zonei si tot atunci au inceput tratamentele intensive cu cianura si mercur, care au dus la poluarea apelor din regiune. Daca ii asculti pe locuitorii de aici auzi descrieri infioratoare despre pomi fructiferi care nu mai dau roade, despre mineri care si-au pierdut parul sau dintii si asa mai departe.

Pe la mijlocul anilor ‘80, o noua incercare de a crea vocatii de miner s-a soldat cu un esec. O oarecare liberalizare a cautarii aurului propavaduita “de sus” si speranta unor conditii mai omenesti de trai, in perioada cand lipsurile de tot felul erau lucru comun in tara, trebuiau sa-i motiveze pe mineri in obtinerea unei productii suplimentare. Se pare ca, atrasi de mirajul aurului, au aparut in regiune tot felul de “cautatori”, veniti chiar din celelalte colturi ale tarii.

Totusi, din “epoca de aur”, ramane si un vestigiu pozitiv : “Muzeul aurului” din Rosia Montana. Alcatuit din diferite instalatii de prelucrare a aurului utilizate de maniera industriala sau artizanala in seco-lele XIX si XX, el a fost instalat langa intrarea “Galeriei romane”, intre 1970 si 1979.

“Galeria romana”, care fusese umpluta cu namol si aluviuni, degajata intre 1973 si 1975, poate fi vizitata astazi pe o lungime de cca o suta de metri si se compune din diferite sectiuni si are o inaltime de 1,80 metri. Ea traverseaza mai multe filoane aurifere si prezinta diferite moduri de exploatare a aurului.

O carte prezentand istoria si descrierea acestui muzeu, scrisa de Aurel Sintimbrean, cu titlul “Muzeul Mineritului din Rosia Montana” a fost editata in 1989.

Se pare ca, in afara instalatiilor exterioare si a monumentelor funerare expuse in curte, muzeul se compunea, inainte de 1989, si din cateva sali cu exponate istorice sau mi-neralogice. Imediat dupa “revolutia” din 1989, muzeul a fost distrus si obiectele furate, sub pretext ca prezentau afise si portrete in onoarea “geniului Carpatilor”!

IN CAUTAREA UNEI SOLUTII

Locuitorii Rosiei Montana se gasesc astazi in fata unei decizii capitale si, in orice caz, dureroase.

Pe de o parte, ei pot continua sa dispara “picatura cu picatura”, asa cum se petrec lucrurile de 13 ani.

Exploatarea resurselor de aur este falimentara; ea traieste numai din subventiile obtinute de la stat. Din punct de vedere social, cultural si ecologic, situatia este disperata. Motii din Rosia Montana locuiesc intr-o regiune superba din punctul de vedere al frumusetilor naturale, dar care, din cauza exploatarii fara discernamant a lemnului, a catastrofei ecologice si a lipsei de mijloace de a intretine localitatea si drumurile de acces, risca sa devina un desert uman si chiar natural.

Pe de alta parte, li se propune un proiect industrial care cu siguranta va rasturna toate traditiile, obiceiurile, aspectul, ba chiar si geografia locului.

O investitie uriasa - 400 de milioane de dolari pentru initierea proiectului si cca. 70 milioane pentru partea operationala - va trebui rentabilizata prin extragerea celor 300 T de aur pe care cercetarile specialistilor adusi de compania “Gold Corporation” le considera ascunse in masa celor mai bine de 200 milioane T de roca ce trebuie exploatate. Operatia, asa cum este prevazuta azi, va dura 17 ani, pentru partea operationala, si 5 pana la 7 ani pentru partea de curatare si amenajare a carierelor exploatate.

Este foarte probabil ca, in cursul exploatarii, sa se gaseasca noi rezerve de aur, care vor permite continuarea operatiilor. Continutul in aur, destul de redus, cca. 1,4g la tona de roca, presupune exploatarea minei in cariera si procesarea a 13 milioane de tone minereu anual, ceea ce va genera un lac de decantare de cca 200 ha.

Proiectul propus de compania “Gold Corporation”, o societate compusa din 80% capital canadian si 20% participare a statului roman, reprezinta un dosar de 56 pagini disponibil in limbile romana si engleza, sub forma scrisa sau de CD-ROM, care sintetizeaza elementele majore ale operatiei planificate.

Bineinteles ca argumentele expuse sunt mult prea numeroase pentru a fi analizate aici.

De altfel, un “Centru de informare a populatiei” este deschis in permanenta in fostul “Camin cultural” din piata principala a Rosiei. El prezinta machete, fotografii, grafice, imagini virtuale, texte explicative in romana si engleza.

Aceasta desfasurare de forte este necesara nu numai pentru a explica populatiei diferitele aspecte ale proiectului, dar si pentru a face fata argumentelor ecologistilor din tara si de peste hotare, care se opun cu vehementa realizarii proiectului. Actiunea lor face parte dintr-o miscare mult mai vasta, care ataca toate proiectele liberale de exploatare a resurselor solului, mai ales cand sunt bazate pe investitii internationale.

In ultima instanta, aspectul cel mai important este opinia locuitorilor din Rosia Montana si a vecinilor lor, care vor trai, daca proiectul va fi realizat, operatiile si consecintele lor.

In practica, o simpla ancheta de cateva zile in regiune duce la concluzii evidente:

- toti cei care locuiesc in regiune se tem de consecintele eventuale ale proiectului si inteleg ca acesta va genera o schimbare ra-dicala a vietii lor;

- tinerii spera ca aceasta schimbare le va da posibilitatea de a ramane in regiune, prin crearea unui nou flux economic. (In mod curios, am intalnit si o profesoara care, desi disperata de situatia economica si sociala actuala, preconiza continuarea subventiilor statului, azi de ordinul 3 la 1 fata de pretul de cost, ca sa nu se schimbe nimic!)

- cei in varsta nu viseaza decat la despagubiri care sa le permita instalarea la Abrud sau in alte orase si, in general, ii invidiaza pe cei care, in prima etapa a vanzarilor de case, “au primit sume mult mai mari decat cele propuse azi”;

- cei din zonele limitrofe vad mai ales riscurile ecologice, pentru ca ei nu spera nici o “recompensa” imediata.

Insa marea majoritate a celor cu care am discutat si care nu se conduc dupa impulsuri irationale recunosc ca proiectul, asa cum este prezentat, raspunde favorabil asteptarilor populatiei locale si ca, din pacate, alta solutie pentru schimbarea vietii din regiune nu exista.

Sa speram ca proiectul va fi realizat asa cum este prezentat astazi, si in intregime.

Aici intervine insa responsabilitatea autoritatilor guvernamentale, sub controlul Parlamentului Romaniei, eventual urmand recomandarile Uniunii Europene in acest domeniu.

MEMENTO

In 1966, revista “Contemporanul” publica un articol scris de Eugen Jebeleanu, in care poetul descria vizita pe care i-o facuse la Paris lui Constantin Brancusi, in 1957, in ultimile zile ale vietii marelui artist.

La aceasta vizita, organizata de Colomba Voronca, fosta sotie a lui Ilarie Voronca, asista si Florica Codrescu, care a facut mai multe crochiuri, reprezentandu-l pe sculptor pe patul de suferinta.

Desi foarte bolnav, Brancusi era interesat de tot ce se intampla in tara. In mod curios, Eugen Jebeleanu a transcris, iar ziarul a publicat comentariile artistului, nu tocmai admirative pentru regimul anilor ‘50 de la Bucuresti.

“Am auzit ca multe lucruri nu prea merg bine in tara!” a spus Brancusi. Si a adaugat: “Asta e pentru ca n-aveti Parlament!”

Era o forma indirecta de a afirma ca in tara nu este democratie.

Astazi, dupa atatea schimbari petrecute in Romania si in lume, “chestiunea aurului de la Rosia Montana” este o excelenta ocazie pentru ca Romania sa demonstreze ca “avem Parlament” si ca suntem demni de integrarea in structurile unei Europe democratice.

Adrian Irvin ROZEI