TRIBUNA NOASTRA

Odata cu infiintarea Comunitatii Economice Europene prin Tratatul de la Roma din anul 1957, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, s-a pus problema modalitatii de decontare a livrarilor de marfuri si a prestarilor de servicii intre membrii comunitatii (Pietii Comune). Ca urmare, si in replica la lansarea pe 1 ianuarie 1979 de catre Fondul Monetar International a DST-ului (Drepturi Speciale de Tragse), a fost creata European Currency Unit (ECU), ca moneda de cont in cadrul “European Monetary System”. Insa era nevoie de o moneda efectiva care sa circule intre tarile membre ale Uniunii Europene, ale carei baze au fost puse la Maastricht, in Olanda, si la care au aderat 12 tari, mai putin Marea Britanie, Suedia si Danemarca.

Astfel, la 1 ianuarie 1999 a fost lansata moneda unica europeana EURO, ca moneda efectiva, care a circulat in paralel cu celelalte 12 monede nationale ale tarilor membre al UE pana la 4 ianuarie 2002, cand a ramas singura moneda in UE. La lansarea oficiala s-au facut tot felul de comentarii “pro” si “contra”.

Astfel, un comisar de la Bruxelles a declarat ca noua moneda “va fi cel mai mare pas din istoria Europei!”, in timp ce sociolgul francez Emmanuel Tod arata ca adoptarea mo-nedei unice europene va fi “cea mai mare eroare din 1914 incoace”, deoarece are la baza “premiza falsa ca societatile europene sunt similare si sortite convergentei si amortizarii”.

In acelasi timp, introducerea unei monede unice la nivelul celor 12 tari europene a fost salutata de companiile multinationale care nu mai erau obligate sa tina evidenta in mai multe monede nationale.

Pana la lansarea monedei unice europene, piata monetara internationala era “reglata” in functie de trei monede: dolarul american, marca germana si yenul japonez, monedele tarilor care detineau ponderea in comertul mondial si aveau o economie stabila.

Incepand cu 4 ianuarie 2002, data lansarii efective a noii monede, piata monetara internationala a devenit practic bipolara deoarece dolarul si euro asigura peste 80% din tranzactiile economice mondiale. Desi Statele Unite si Uniunea Europeana detin ponderea in comertul mondial, Banca Centrala Europeana si Rezerva Federala Americana (Federal Reserve) dispun de numai 20% din rezervele de schimb, fapt ce nu le poate permite sa intervina pe pietele monetare internationale pentru “reglarea” marsurilor valutare. In aceasta situatie, cele doua mari institutii financiar-bancare depind de bancile asiatice care au strans in conturile lor peste 70% din rezervele mondiale de dolari (mai ales) si euro.

Din aceasta cauza, interventiile facute la sfarsitul anului trecut pe piata monetara de Banca Japoniei pentru deprecierea yenului in vederea cresterii exportului de produse japoneze au avut efecte negative asupra paritatii euro/dolar, mai ales in luna noiembrie 2003 cand euro a atins maximul istoric de 1,1977 dolari, maxim ce a fost depasit in perioada urmatoare.

Daca in urma cu trei ani unii analisti economici din Marea Britanie se grabisera sa eticheteze introducerea monedei unice europene drept o “euro-fasaiala”, deoarece cursul euro/dolar ajunsese la 0,85% $, fata de 1,19 $ prevazut la lansare, iata ca in prezent majoritatea analistilor economici se intreaba cat va dura “eurosocul”.

Desigur, trecerea de la “eurofasaiala” la “eurosoc” s-a datorat atat deficitelor bugetare americane (balanta de plati si bugetul) care a ajuns la 5% din P.I.B.-ul federal, cat si razboiului din Irak, dar, mai ales, bancilor asiatice si, de ce nu, chiar Statelor Unite, dornice sa-si creasca exportul in conditiile reducerii drastice a consumului intern dupa evenimentele din 11 septembrie 2001, stiut fiind ca in Statele Unite consumul intern reprezenta 70% din P.I.B. La aceste cauze se mai pot adauga si o serie de “factori speculativi” cum au fost:

“razboiul textilelor” dintre SUA si China, cresterea pretului aurului, atentatele sangeroase din Turcia etc.

Interesant este faptul ca, daca Statele Unite isi doresc un dolar slab pentru echilibrarea balantei comerciale, in conditiile in care a avut loc o revigorare a economiei americane (+7,2% numai in trim.III 2003), iar japonezii au si ei nevoie de un yen slab pentru relansarea economiei dupa recesiunea care a avut loc, europenii se uita neputinciosi la cresterea paritatii euro fata de dolar,

in conditiile in care economia europeana nu a inregistrat performante spectaculoase.

In anul 2003 dolarul a pierdut fata de euro 21%, iar in acest an s-ar putea sa mai scada cu inca opt puncte procentuale, deoarece majoritatea analistilor economici sunt sceptici in ceea ce priveste reducerea deficitelor economiei americane.

“Martorul” economiei americane in anul trecut l-a constituit (in principal) razboiul din Irak, ca urmare a comenzilor de razboi, deoarece investitiile straine de capital au scazut mai ales in partea a doua a anului, ceea ce a determinat ca nivelul datoriilor Statelor Unite sa se ridice la 30% din P.I.B, iar pentru acest an se prognozeaza sa ajunga la 35% din P.I.B.

Data fiind situatia alarmanta a economiei americane, precum si faptul ca nu se intrevede ameliorarea acesteia, F.M.I. a cerut administratiei Bush sa caute solutii pentru revenirea la echilibrul bugetar, mai ales ca masurile de relaxare fiscala luate in anul 2003 au avut efecte foarte mici, din care cauza este necesara cresterea impozitelor si scaderea cheltuielilor bugetare, probleme destul de greu de rezolvat.

Ca urmare, in anul 2004 nu se intrevad posibilitati de redresare a cursului dolarului fata de euro deoarece doua mari puteri economice sunt dispuse sa-si creasca rezervele in euro, prin vanzarea masiva de dolari, cazul Chinei, una din marile puteri economice tezaurizatoare de dolari, sau prin trecerea de la comertul in dolari la cel in euro, cazul Rusiei, o mare putere exportatoare de titei si de gaze naturale.

Incertitudinile de pe pietele economice si valutare au condus la atingerea a inca unui prag maxim al monedei euro fata de dolar care, la 12 ianuarie 2004, a ajuns la 1,2898 dolari pentru un euro, dupa ce la 31 decembrie 2003 paritatea celor doua monede oscila intre 1,2546 si 1,2617.

Dupa atingerea acestui prag maxim, dolarul a cunoscut o oarecare revenire, pentru putin timp, ajungand la 1,2563 dolari pentru un euro, probabil ca urmare a incasarii profiturilor in dolari de catre companiile multinationale.

Insa aceasta crestere, oarecum continua, a monedei unice europene a produs unele reactii chiar din partea unor oficiali europeni. Astfel, Jean-Claude Trichet, presedintele Bancii Centrale Europene, s-a aratat “deranjat” de aceasta apreciere continua a monedei euro fata de dolar, iar economistul sef al aceleiasi banci, Otmar Issing, a declarat ca “nu suntem indiferenti la cresterea euro, ba chiar suntem preocupati”, fapt ce a influentat intr-o oarecare masura scaderea paritatii euro-dolar la 1,24 in data de 16 ianuarie 2004. Dar aceasta depreciere Ausoara” a monedei unice a determinat cumparari masive de euro, ceea ce a condus, cum era si firesc, la o crestere rapida a cursului la 1,2670. La o stabilizare a cursului euro-dolar a contribuit si declara-tia lui Alan Greenspan, presedinte al Federal Reserve, la seminarul organizat la Berlin de Bundesbank, declaratie potrivit careia deficitul de cont curent al Statelor Unite “poate fi controlat”', iar rata inflatiei este “constanta”.

Preocupat de aprecierea continua a mone-dei unice europene s-a aratat si presedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, care a precizat ca “variatiile puternice ale mone-dei unice europene nu sunt pozitive pentru economia europeana”.

Majoritatea analistilor economici aprecieaza ca “pretul” monedei unice europene ar putea “jongla” in jurul a 1.20 dolari, desi “tinta” ar fi de 1.2830 dolari, ajungand in unele perioade chiar la 1.30, actorii principali ai pietii monetare internationale urmand sa fie bancile asiatice, desi, dupa parerea mea, “cheia” paritatii euro-dolar se afla tot la Dl. Greenspan.

Piata monetara romaneasca

Piata monetara romaneasca nu a putut ramane insensibila la pulsurile pietei valutare internationale, mai ales de cand Banca Nationala a trecut la “cosul de refe-rinta euro-dolar”.

Cresterea ponderei valutei europene in “cosul de referinta” la 60% euro si 40% dolari si apoi la 75% si respectiv 25% din acest an a fost urmarea evolutiei structurii comertului exterior al Romaniei, respectiv a cresterii ponderii schimburilor cu tarile din Uniunea Europeana. Aceasta masura este considerata ca fiind “fireasca”, in perspectiva integrarii viitoare a Romaniei in UE si adoptarii monedei unice europene ca moneda nationala.

De altfel, Romania a fost ultima tara dintre tarile candidate la UE care se raporta exclusiv la dolar pana la 1 martie 2003. Desigur, ratiunea acestei masuri a fost data de faptul ca ponderea importurilor romanesti avea la baza dolarul.

Cresterea ponderii monedei unice europene in “cosul valutar” va conduce la cresterea importantei euro in economia romaneasca. Mai mult, variatia cursului euro-dolar pe plan international se va reflecta si in cursul leu-dolar. De altfel, cresterea cursului euro in defavoarea dolarului a determinat populatia sa priveasca mai putin spre dolari pentru economisire, iar pretul locuintelor, masinilor, chiriilor etc. a trecut de la exprimarea in dolari la cea in euro, fara ca va-loarea sa se micsoreze.

Pentru romani, leul va ramane insa moneda preferata pentru economisire, mai ales pentru cei care au avut depozite in dolari, deoarece cursul leu-dolar a ramas cam la acelasi nivel in ultimii doi ani, iar pentru transformarea in depozite la termen in lei s-au castigat dolari buni.

Mai mult, BNR va continua aprecierea anuala a leului cu cca. 4-5% pentru a recupera decalajul de preturi dintre Romania si tarile din UE “cu un raport de aproximativ 1 la 3”.

Cresterea ponderei euro in Acosul de refe-rinta” a determinat deja multe companii sa schimbe structura portofoliului de trezorerie in favoarea euro, ceea ce a facut ca si facturile pentru produse si servicii si chiar salarii, sa fie indexate in functie de cursul leu/euro.

Cursul leu/euro este influentat tot mai mult de piata valutara internationala.

Astfel, desi BNR a “injectat” zeci si chiar sute de milioane de euro in 2003 in piata monetara pentru a mentine euro sub pragul de 40.000 lei, la inceputul lunii noiembrie 2003 acest prag a fost depasit (40.153 lei la 21 noiembrie 2003), deprecierea leului fata de anul 2002 apropiindu-se de 15%.

Inceputul anului 2004 a determinat o usoara acalmie pe piata valutara romaneasca. Daca la 31 decembrie 2003 cursul unei monede euro a fost de 41.117 lei, pe 16 ianuarie a scazut la 41.113 lei, iar pe 24 ianuarie, de ziua Unirii, a scazut la 41.077 lei. In aceeasi perioada, dolarul american a crescut de la 32.595 lei la 32.868 lei (cel mai ridicat curs din ultimele luni), pentru ca pe 24 ianuarie a.c. sa scada la 32.203 lei.

Pentru acest an, BNR si-a propus o apreciere a monedei nationale intre 2 si 4%, similar cu anul trecut, dar in conditiile unei inflatii mult mai mici (9-10% fata de 14,1% in 2003). In aceste conditii se prognozeaza ca euro sa ajunga in acest an la cca. 45.000 lei, iar dolarul la cca. 35.000 lei. Dar fiind conectat prin “cosul de refe-rinta” la piata monetara internationala, acest curs va fi influentat de cursul euro/dolar. In acest sens, as mai da un singur exemplu.

Pentru a-si mentine un curs “rezonabil” al yenului fata de dolar, dat fiind exportul masiv de produse japoneze in Statele Unite, Banca Japoniei a “aruncat” pe piata monetara, anul trecut, cca. 200 miliarde dolari. Acest fapt indeamna la diverse reflectii.

Totusi, analistii economici, responsabilii pe linie valutara din diverse tari, oamenii politici etc., asteapta cu interes intalnirea ministrilor de finante ai statelor membre ai grupului celor mai industrializate tari din lume (Grupul G7), de la sfarsitul lunii fe-bruarie a.c., cand se va lua in discutie perspectiva cursului euro/dolar, care afecteaza tot mai mult economia tarilor europene.

Sa asteptam si noi, asadar, aceasta intalnire pentru a sti incotro sa ne indreptam “economiile” (personale).

Marcel ANGHEL