TRIBUNA NOASTRA

Sa alegi un hotel in San Francisco nu e o treaba usoara! Nu pentru ca n-ar fi zeci de hoteluri in toate cartierele, la toate preturile, de la camere pentru imigranti mexicani, de cele mai multe ori imigranti ilegali, care pot inchiria un pat pentru cativa dolari, pana la celebrul AClift@, a carui renovare a costat 50 milioane de dolari si unde o camera costa 1800 USD pe noapte!

Insa cand vii in acest oras minunat pentru un week-end, odata la cinci ani, cauti de obicei un loc mai special, unde sa simti ca esti in osmoza cu traditiile locale. In general, cei care vin din Europa si care inteleg instinctiv ca poate aici este singurul loc din Statele Unite in care te poti simti ca pe Vechiul Continent, cauta un hotel mic, familial, de preferinta intr-un edificiu de lemn, cu fatada colorata si ferestrele tip Aghilotina@, asa cum erau toate casele din San Francisco inainte de cutremurul din 1910, care a distrus cea mai mare parte din oras.

In trecut, am avut sansa de a gasi un astfel de hotel. Ba chiar mai mult, proprietarul hotelului, care facuse avere cine stie cum, era feri-citul posesor al unei colectii de tot felul de obiecte istorice, de la actul de demisie a lui Nixon, pana la periuta de dinti a lui Buffalo Bill! Toate aceste obiecte disparate, precum si multe alte vechituri, decorau camerele si culoarele hotelului si ii dadeau aerul unui bordel de la inceputul secolului XX.

In plus, camera care-mi fusese atribuita, cu vedere spre Golden Gate Bridge, purta numele predestinat de ACoit room@, pentru ca fiecare camera avea un nume diferit. Mai pe urma, am aflat ca acest nume amintea de un ilustru personaj din istoria orasului si ca turnul care purta acelasi nume, dominand colina cea mai inalta din vecinatate reprezenta... capatul unei tulumbe de pompier si nu ceea ce isi imaginau spiritele rauvoitoare!

Insa specialitatea hotelului, care se chema AThe Haunted Mansion@ (Conacul bantuit de stafii), era magia si prestidigitatia. In fiecare vineri seara, dupa dineul elegant oferit in sala de receptie a hotelului, proprietarul ii invita pe participanti la un spectacol de magie, al carui principal - si unic! - actor era el insusi. Facand apel la tot felul de obiecte si tablouri trucate, proprietarul, un adevarat profesionist al magiei, povestea istoria casei si crima nepedepsita, care lasase timp de zeci de ani o prezenta stranie in acest loc, fantoma fiicei unui proprietar anterior, asasinata in aceasta vila construita la inceputul secolului XX. Asa ca, dupa sfarsitul spectacolului, constatai ca spectatorii intarziau indelung la bar si simteai ca, nu stiu de ce, parca nu aveau chef sa se retraga in camerele lor si sa ramana singuri.

Numai ca, de aceasta data, cand am telefonat pentru a rezerva o camera, mi-a raspuns un robot cu vocea patronului, anuntand ca hotelul este inchis pentru reparatii, si ca sfa-tul sau este sa ne adresam hotelului “York” cu o recomandatie din partea sa. Putin cam dezamagit, insa spunandu-mi ca un un asemenea personaj nu putea recomanda un hotel oarecare, am rezervat o camera la “Hotel York”.

Era greu sa-mi imaginez toate surprizele care ma asteptau si ca acest sejur se va prelungi cu tot felul de intamplari timp de mai bine de un an!

Hotelul York, asezat pe una din strazile principale, Sutter street, care traverseaza vechiul oras de la Districtul financiar pana in varful colinei, a fost refacut in 1995, cand fatada a fost vopsita in galben, in loc de rosu, cum era in anii >50. Insa scarile de salvare in caz de incendiu si balcoanele metalice care dau acces inspre camerele de la strada, cu Abow-window-uri@ importante, au ramas aceleasi. Desi interiorul este perfect intretinut, si hall-ul de receptie decorat impecabil cu mobile, oglinzi si policandre europene, acest loc degajeaza un sentiment straniu. Chiar si scara interioara, cu o balustrada de lemn galben si un covor verde, iti da nu stiu de ce un sentiment de ameteala.

De fapt, acest hotel are o lunga istorie, pentru ca a fost construit in 1922 de o familie ita-liana, Caroline si William Haus, care l-au numit AGlen Royal@. Caroline, devenita vaduva la scurt timp dupa inaugurarea hotelului, a dirijat timp de patru ani de zile acest stabiliment.

In 1926, ea vinde hotelul pentru suma, pe atunci fabuloasa, de 150.000 USD, in spe-ranta de a cumpara terenul si a construi un hotel mult mai important. Numai ca terenul a fost cumparat, intre timp, de un alt antrepenor, care va construi hotelul AMark Hopkins@. Dupa cum povestesc nepotii Carolinei Haus, ea a regretat toata viata vanzarea hotelului si a ramas neconsolata pana la moarte.

Noii proprietari, William Stout si Norton R. Cowden schimba numele hotelului in AEmpire Hotel@. Atunci, la sfarsitul anilor >20, in plina epoca prohibitionista, hotelul si-a castigat o faima neasteptata, datorita teatrului numit APlush Room Cabaret@, deschis intr-unul din saloanele hotelului, si care era unul din putinele locuri la San Francisco unde se serveau, la modul cel mai ilegal cu putinta, bauturi alcoolice!

Pentru a ajunge in mod discret in saloanele hotelului, o retea de tuneluri subterane a fost amenajata, plecand din pivnitele caselor vecine, retea care dainuie pana azi. Pe atunci, Ainitiatii@ locului veneau seara de seara sa asiste la spectacolele de cabaret, profitand de bauturile alcoolice servite in timpul reprezentatiei.

Dupa ce perioada Aprohibitiei@ s-a incheiat, AThe Plush Room Cabaret@ a ramas o scena celebra pentru calitatea artistilor prezentati si o rampa de lansare pentru muzicieni, cantareti, pianisti si dansatori la inceput de cariera.

Insa, adevarata consacrare a hotelului a venit la sfarsitul anilor >50, cand Alfred Hitchcok l-a ales ca decor pentru cateva scene din filmul sau AVertigo@. Turnat in 1958, filmul, realizat dupa o nuvela scrisa de binecunoscutii autori francezi de romane politiste Boileau si Narcejac, a fost considerat la vremea sa Acel mai important film turnat vreodata, dar poate si cea mai perfecta opera de arta produsa de orice civilizatie@ (comentariul directiei hotelului, careia ii lasam respon-sabilitatea acestei afirmatii!). Ceea ce pare sigur, este ca jocul actorilor principali - James Stewart si Kim Novak - e nu numai emotionant, dar iti si baga frica in oase, dupa ce te intriga cumplit.

Actiunea, care se petrece in regiunea orasului San Francisco, pune in scena un fost politist, afectat de ameteli dupa o goana pe acope-risurile orasului, care e inselat de un cuplu de escroci decis sa se debaraseze de sotia bogata, pentru a ramane cu mostenirea. Numai ca eroina, interpretata de Kim Novak, se indragosteste de politistul pe care trebuia sa-l duca de nas in asa fel incat sa poata fi utilizat ca martor si sa-l salveze pe asasin de la condamnare. Tot acest joc se petrece in jurul unei presupuse fantome, a unor tentative de sinucidere si a unei morti greu de explicat intr-o manastire spaniola !

Iata-ma din nou, fara sa vreau, intr-o ambianta de roman politist. Cu atat mai mult cu cat camera 501, unde se petrec cateva scene esentiale intre Kim Novak si James Stewart, era vecina cu a mea, pe acelasi palier. Iar simplul fapt de a privi in josul scarii in forma de melc, iti da ameteli, exact ca actorului din film. Noroc ca la receptia hotelului, pe un perete unde sunt prezentate afise si extrase din ziare relatand istoria filmului, Kim Novak povesteste, la treizeci de ani dupa premiera ca, de fapt, interiorul hotelului a fost reconstituit in studiou, pentru a facilita miscarea camerei de luat vederi.

Insa celelalte elemente esentiale din film, fatada, manastirea si cimitirul spaniol sunt autentice. Numai portretul eroinei din Muzeul Legiunii de Onoare a fost adaugat de Hitchcok. Cat despre falsul mormant al bunicii eroinei, instalat de productie in cimitirul spaniol, el a ramas ani de zile in acelasi loc, pana cand, deranjat de du-te-vino-ul tu-ristilor prin biserica sa, preotul parohiei a cerut sa fie distrus.

Pe lista interpretilor anuntati in programul de la APlush Room Cabaret@ un nume imi atrage atentia: Andrea Marcovici. Oare de ce? Intre atatea fenomene stranii si inexplicabile, as zice paranormale, din hotelurile de la San Francisco, unul mai mult sau mai putin n-are nici o importanta!

Marturisesc ca nu auzisem niciodata numele Andrea Marcovicci sau, mai bine zis, nu-l mai auzisem din anii >60, cand avusesem o colega de scoala la Bucuresti, care purta acelasi nume.

Am descoperit insa ca Andrea Marcovici este un Amonstre sacré@ al cabaretului american, numita de un jurnalist Athe Callas of Cabaret@. Ba chiar si magazinul ALife@ a numit-o Acea care seamana cel mai mult cu Sinatra@ din noua generatie de interpreti ai cabaretului.

La inceputul carierei, actrita de televiziune in serialul ALove is a Many Splendored Thing@, ea a debutat la New-York intr-un Amusical@ adaptat dupa un roman al lui Henry James, inainte de a interpreta diferite roluri Aoff-Broadway@. In diferitele filme turnate, i-a avut ca parteneri pe Woody Allen, Michael Caine, Michael Moriarty, Sir John Gielguld etc. A inregistrat, de asemenea, mai bine de zece CD-uri.

In 1993, Andrea a cantat ca solista la Carnegie Hall, acompaniata fiind de American Symphony Orchestra, iar in continuare a dat concerte in Australia, la Londra si la Casa Alba, fiind distinsa cu doctoratul onorific la Trinity College din Hartford.

Dupa diferite incercari nereusite de a o contacta, am primit in fine un mesaj de la Andrea, in care acesta spunea:

“Draga Adrian,

Tatal meu, Dr. Eugen Marcovici, era nascut in Romania, mai bine zis in Transilvania. Mama mea a fost distinsa la Expozitia Internationala din New-York in 1939 cu titlul AMiss Television@...

Hotelul York are o mare importanta pentru mine, pentru ca acolo l-am sarutat prima oara pe sotul meu Daniel Reichert si asa a inceput povestea noastra de iubire. Voi aprecia intotdeauna aceste amintiri si voi recomanda mereu Hotelul York.”

Asa am inteles de ce am simtit o strangere de inima cand am intrat in acest hotel! Si stiu unde voi locui la San Francisco cu ocazia viitorului voiaj.

Adrian Irvin ROZEI

*Leit-motivul cantecului interpretat de Liza Minelli in celebrul film ACabaret@.