TRIBUNA NOASTRA

O divagatie asupra Timpului - pentru a întelege mai bine timpurile.
Cei plecati din Estul Europei (de exemplu din Romania) in mult ravnitul Occident sunt de diferite religii din cele 15 - 16 culte recunoscute de stat, uneori de o alta, nerecunoscuta de stat, iar adeseori de nici o religie. In cei peste 50 de ani de regim comunist, in conditiile educatiei ateiste omniprezente, nu putini copii cresteau fara dimensiunea religioasa cat priveste ingrijirea sufletului. Nu numai ca nu erau cres-tini practicanti - la drept vorbind practicanti erau oricum foarte putini, pentru ca erau persecutati, riscau sa aiba necazuri la slujba, ei si toata familia - dar nu erau de vazut intr-o biserica nici macar de marile sarbatori religioase si evenimentele de familie: nunti, casatorii, botezul copiilor, decesul celor dragi. Spun crescuti cu un suflet fara dimensiunea religioasa deoarece ateismul lor nu era o optiune in cunostinta de cauza, ci o stare de ignorare a celor sfinte, decurgand din trista necunoastere. Ajunsi in Occident, basculati precum geamantanele intr-o lume a libertatilor de tot felul, nu putini se indreapta spre o religie pentru a intra si ei in rand cu lumea - orice locuitor statornicit in Occident trebuie sa declare ca are o religie, este chiar de bon ton sa se declare crestin - in felul acesta, nu mai pare o venitura, frunza purtata de vant. Odata optiunea facuta, ei incep prin a fi crestini de marile sarbatori si la evenimentele din viata de familie, iar unii devin chiar practicanti.

Crestin, necrestin sau ateu, omul incercat si vlaguit de viata moderna cauta repere, nu mai poate fugi de sine insusi si de obsesia de a gasi un sens mirabilei sale treceri prin lume. Astfel, instinctiv, omul se apropie de cugetarea mistica, de cautarea lui Dumnezeu, pentru ca oricat de ateu s-ar declara, daca nu-l vede pe Dumnezeu in tiparul unei religii anume, il vede in ubicuitatea, nemarginirea si eternitatea Lui, precum a Timpului, odata cu trecerea sa prin viata, adica prin Timp. Timpul a intrigat pe mai toti ganditorii omenirii si exista colectii intregi de reflectii asupra acestui stapan ce ne apare mai puternic decat toti zeii. Ruinele templelor sunt dovada, iar cat priveste Omul, orice realizare a sa - chiar daca prin valoarea deosebita strabate o vreme Timpul - sfarseste prin a fi distrusa de Timp.

Referitor la Timp, chiar si judecatile cele mai contradictorii sunt adevarate: Timpul intuneca si trimite in uitare, dar tot El scoate la lumina ceea ce este ascuns. Timpul trece ingrozitor de incet cand el se interpune intre prezent si un moment foarte dorit din viitor (iesirea din copilarie, o intalnire de dragoste, ziua de leafa, etc.), dar trece ingrozitor de repede cand doar iti amana scadente nedorite (inaintarea in varsta la batranete, apropierea despartirii de cei dragi, achitarea unei datorii substantiale). Contradictorie, derivand din aceeasi dedublare a Timpului, este si inexplicabila bucurie ce-l incearca pe om la incheierea unui an; anul ce-a trecut este “ingropat” cu bucurie (indiferent daca a fost un an rau sau bun pe planul realizarilor sau implinirilor) de ce? Daca exista o certitudine, atunci este faptul ca un an - unul din putinii ce-i sunt dati omului sa petreaca pe acest pamant - s-a dus, diminuand astfel si asa putinii care au mai ramas, pana la trecerea in nefiinta, iar constatarile privind caracterul contradictoriu al Timpului pot continua cu numeroase alte exemple.

Timpul apare in egala masura concomitentul creatiei, ce se retine un Timp pentru ca este ceva nou, dar si trimitatorul in uitare a tuturor lucrurilor create, neantul fiind o ipostaza a Timpului. Timpurile (secvente ale Timpului) se schimba, oamenii se schimba si ei, odata cu El, Timpul este adeseori aliatul omului, dar si marele lui dusman, caci in el se afla doi monstri redutabili: batranetea si moartea; nu poti evita pe primul decat grabind intrarea in haul falcilor celui de-al doilea.

Romanii spuneau deja “fugit irreparabile tempus”, a fugit, s-a scurs Timpul ce nu se mai intoarce, pe care nu-l mai putem lua de la capat. Daca am putea sa dam Timpul inapoi, cate nu am modifica sau rectifica. Dar helas! Timpul nu numai ca nu poate fi dat inapoi, dar nici macar nu poate fi oprit. Faustiana formula “clipa, esti atat de frumoasa, ramai” se dovedeste lipsita de magia ce ar putea-o transforma in realitate. Dar oare Timpul este cel ce trece, alearga sau se scurge, vine de undeva (nu se stie de unde) si se duce undeva (nu se stie unde), sau in ultima analiza suntem noi cei care trecem? Adeptii filozofiilor de sorginte materialista sunt convinsi ca timpul vine din trecut in prezent si merge spre viitor, un viitor nebulos fata de trecutul (stiut) si prezentul (ce se face sub ochii nostri). Se considera ca modul in care se modifica si evolueaza prezentul, influenteaza viitorul, altfel spus in masura in care omul poate dirija prezentul, poate dirija si viitorul, isi poate hotari soarta.

Idealistii sunt convinsi insa de contrariul, adica Timpul curge din viitor spre prezent si trecut. Viitorul este si el real in masura in care reconstituie prezentul. Nu omul isi hotaraste soarta, ci soarta ii dirijeaza viata lui. Sunt insa intelepti care considera ca intre trecut si viitor este o interactiune, ceea ce inseamna ca devine credibila convingerea celor ce afirma ca asa zisa curgere a Timpului se produce in doua directii opuse: la nivelul perceptiei fizice, umane, Timpul curge “materialist” din trecut spre viitor, in timp ce la nivelul trairilor si presimtirilor, Timpul se scurge “idealist”, din viitor spre trecut, in ambele ipostaze sentimentul muritorului de rand fiind ca Timpul se invarte oarecum in loc (precum autorul cu aceste explicatii).

Dar daca exista un lucru de netagaduit, acela este ca Timpul ordoneaza, structureaza gandirea si actiunea omului, gratie Timpului orice si totul au o identitate, un trecut, un prezent, un viitor, orice poate fi plasat intr-o casuta care este a sa pe panza eternitatii. Aceste considerente odata acceptate ne impun sa recunoastem cel putin adevarul ca Timpul este etern, noi suntem cei ce trecem prin el. Cu mintea ce o avem astazi, ne dam seama ca ceea ce numim Timp, nu are forma fizica, nu poate fi vazut, a existat dintotdeauna si va continua sa existe, indiferent de soarta universului stiut de noi si a noastra, fiinte cu durata efemera in forma pamanteana, fata de eternitatea Timpului. Este important sa stii sa fii “omul Timpului tau”, sa-ti traiesti viata, altfel Timpul trece si la batranete constati cu stupoare ca viata este un bun (in sens juridic dar si ca ideal) pierdut, cand n-o traiesti cum ai fi vrut. Ce sa faci sau sa nu faci in viata depinde mult de cand iti propui sa faci sau sa nu faci, deoarece acelas lucru (actiunea sau inactiunea) poate avea valori si consecinte diferite in functie de plasarea in Timp. Perceptia personala asupra Timpului conteaza mult. Timpul este asa cum il vede individul, dar este si asa cum el nu-l vede, dar il vad altii. In societatile occidentale in care speranta de viata creste mereu, cat timp este in puterea varstei si chiar cat timp mai poate fi util societatii sau celor dragi, omul modern este tot timpul in criza de Timp, Timpul nu-i ajunge, traieste contra-cronometru, adica dramuind timpul; cand imbatraneste, omul, de voie de nevoie, daca vrea sa imbatraneasca frumos, trebuie sa-si faca timp sa invete sa piarda Timpul.

Convingerea generala este ca exista un timp potrivit pentru orice si pentru toate, exista o oportunitate ce se cere respectata; de aceea folosim frecvent argumentatia “fiecare lucru la timpul lui”, respectiv “toate la timpul lor”. Exista un timp “de a trai” si un timp “de a marturisi”, succesiunea in timp fiind importanta. Ce este viata ca Timp? Un moment efemer si absurd de scurt raportat la eternitate, adica la Timp. Marea pro-blema a vietii, este ca nu poate evita moartea, adica trecerea in nefiinta: viata ce poate fi traita plenar este astfel in cel mai bun caz doar cateva zeci de ani, (extrem de putini daca sustragi anii copilariei si ai batranetii); la nivel de individ nefiinta insa este in Timp, vesnicia dinainte si de dupa viata ta. Toti recunoastem Timpului puterea de a rezolva problemele, in felul lui; ine-xorabil, ce nu rezolva omul, rezolva Timpul, dar trebuie sa lasi Timpului, timpul sa-si faca Timpul.

Incet incet, omul descopera un paralelism intre Timp si Divinitate, ambele monade fiind atotputernice si atunci unora le apare marea revelatie: daca putem gandi ca Timpul poate fi Dumnezeu, adica una din intruchiparile Sale, atunci Dumnezeu poate fi Timpul, si cum in mod evident pentru oricine Timpul exista, dovada este facuta ca si Dumnezeu exista. Prin aceasta nu facem decat sa redescoperim intelepciunea stramosilor nostri pre-crestini, greci si romani. (sa ne reamintim ca in mitologia grecilor antici Cronos era tatal lui Zeus, iar divinitatea italica si romana Saturn se identifica “mutatis mutandi” cu Cronos-ul grecilor).

Spre sfarsitul vietii, chiar si ateii cei mai incrancenati, se apropie de ideea ca Dumnezeu exista in toate, ca toate fapturile sunt ale lui Dumnezeu, au rolul lor in “gradina lui Dumnezeu” si ca in imensitatea bunatatii Sale, Dumnezeu ofera o sansa fiecarei vieti ca in intruchiparea pe care a primit-o, sa-si petreaca viata in gradina Timpului. Ce i se intampla omului in timpul “plimbarii”, adica in trecerea sa pe pamant, se imparte in doua: pe de o parte, in ce depinde in buna masura de om - bune sau rele - sunt ale lui, si gandul, si cuvantul, si fapta, iar pe de alta parte ceea ce indeobste numim destin sau soarta, adica numele de cod a ceea ce inteleptii numesc “voia lui Dumnezeu”. Dicotomia asta este stiuta de multa vreme, dar greu acceptata, intr-atat par de inexplicabile unele “incercari” la care sunt supusi oameni ce le resimt ca pedepse nemeritate, daca sunt judecate potrivit ierarhiei valorice pamantene. Cati nevinovati, oameni meritosi, buni la suflet, facatori de bine, nu sunt secerati inainte de vreme de boli necrutatoare sau in accidente naprasnice, fara nici o vina din partea lor, in timp ce raufacatori patentati, vinovati de multe rele, duc o viata de invidiat pana la adanci batranete.

Religiile, desi au strabatut Timpul fara pripeala in schimbari, grabindu-se incet (uneori “cu jertfelnicie in vremelnicie”, convinse ca sunt eterne, ca Timpul le este un aliat de nadeje in fata pericolelor trecatoare) au fost marcate de Timp, au evoluat in Timp, unele mai mult, altele mai putin. Ortodoxismul, fara indoiala, nu apartine soborului din fata al religiilor ce s-au modernizat considerabil venind in intampinarea asteptarilor omului contemporan, manifestand receptivitate fata de constrangerile ce incorseteaza viata acestuia.

Lasa uneori - mai ales neortodocsilor - impresia ca este un cult cu ritualuri incremenite, incepand cu faptul ca serviciul religios duminical si la marile sarbatori dureaza prea multe ore in comparatie cu cele ale cultelor crestine fratesti. Dar si omul contemporan are vina lui ca nu-si face timp pentru a fi prezent in biserica macar la partea finala a liturgiei, sa-si plece genunchiul si fruntea cu smerenie in cat mai multe duminici din an, daca nu poate in toate. Este adevarat, in Timp, civilizatia occidentala a devenit prometeica, progresul stiintific si tehnologic a devenit o forta irezistibila de innoire permanenta, intr-un ritm vertiginos.

Dar cu ce pret? Cu acela ca in Timp omul s-a indepartat de Dumnezeu si nu-si mai da seama de pericolul instrainarii sufletului. Or, omul cu frica lui Dumnezeu este un om treaz, ce vegheaza urmand indemnul liturgic “sa stam bine, sa stam cu frica” astfel ca incercarile il gasesc pregatit sa le faca fata. Dimpotriva, omul fara Dumnezeu nu mai are imunologia necesara care sa-l apere de contaminari pagane, devine fatalist, nu-si mai apara civilizatia si valorile in care crede, ci se complace in decadere morala, repliat pe sine.

La toate astea nu exista oare alt raspuns decat “necunoscute sunt caile Domnului”, credinta in dreptatea ce se va face la dreapta judecata in ceruri?, constiinta ubicuitatii iubirii divine chiar si atunci cand trecem prin incercari ce apar ca nemeritate? Greu de multumit etern nemultumita natura umana. “Galceava inteleptului cu lumea” ca si a omului rational cu irationalul mistic, sunt vechi la europeni, precum si pacatul de a carti; dar se inteleptesc odata cu inaintarea in varsta si nu mai iau numele Domnului Dumnezeului lor in deradere. Pocainta si smerenia aceasta dublate de multa iubire pot mantui, atat la nivel individual (in tara de origine sau ca emigrant oriunde soarta i-ar purta pasii) cat si colectiv, ca popor. In preajma cumpenei dintre ani, deveniti mai buni, mai generosi dupa aniversarea nasterii Domnului, din tot omul ar trebui sa se inalte spre ceruri un sincer si smerit “Auzi-ne Doamne si ne miluieste”; un prinos de recunostinta poate sa aduca fiecare Atotputernicul sau, in limba in care el se roaga. Este sensul profund al indemnului liturgic “Iubiti-va unii pre altii ca intr-un gand sa marturisiti”.

Pentru ca daca ceva incepe sa lipseasca oamenilor - si acest lucru este resimtit tot mai dur in societatile post-industriale, informatice - este tocmai iubirea aproapelui si a Celuilalt. Lumea contemporana este marcata de alienare, de indiferenta fata de Celalalt si confruntata cu proliferarea fortelor malefice care cultiva ura fata de Celalalt. Or, prin ura si pe ura - tot omul stie - nu se poate cladi nimic bun, nimic durabil.

Angajamentele de inceput de an, helas!, se dovedesc si ele, cel mai adesea, biete do-rinte pioase; este nevoie de un plus de ardoare si mai ales de o vointa care sa dureze in timp pentru ca promisiunea facuta noua in sine sau altora sa devina realitatea unui angajament respectat in fiecare zi. Sufletul este ca un pom dintr-o livada bine gradinarita; nu ne ramane decat sa ne impacam cu ideea-constatare ca rareori fructele lui tin promisiunea florilor sale atat de numeroase. Un motiv in plus pentru a nu trisa, pentru a fi cinstiti cu noi insine; la inceput de an sa ne inobilam sufletul dand o sansa iubirii.

Liliana Nicorescu Les racines de Cioran (...)

Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu Astazi s-a nascut Hristos! (...)

Adrian Ardelean Din nou despre "Holocaustul" romanesc (...)